Călin Hera: „Trebuie să ne gândim bine ce vrem: o Românie prizonieră etern Securităţii, oricum s-ar numi ea «pe nou», sau o ţară ai cărei cetăţeni sunt cu adevărat liberi?“.
În anul 2009, prima grijă la aflarea unei veşti îngrijorătoare e să ucizi mesagerul, nu să reflectezi asupra veştii. Aceasta e concluzia la care pare că s-a ajuns, halucinant, la trei zile după ce Claudiu Săftoiu a declanşat scandalul interceptărilor telefonice al căror beneficar ar fi preşedintele Traian Băsescu.
Săftoiu a fost taxat prompt pentru că „a dat din casă“. E, s-o recunoaştem, un punct de vedere năucitor. Pentru contribuabil, „datul din casă“ e neinteresant. Sună ca din cărţi, dar trebuie să fie adevărat: casele respective se află în slujba românilor şi nu invers. Instituţiile respective au o problemă, şi ele trebuie să explice, eventual, cum îşi selectează oamenii şi, mai ales, că mesajul e fals, dacă e fals.
Iniţial, am privit cu neîncredere declaraţiile lui Săftoiu (dacă are de luat o revanşă după „expulzarea“ din anturajul lui Traian Băsescu şi, în cârdăşie cu inamicii politici ai acestuia, are un plan de denigrare cu câteva luni înainte de alegerile prezidenţiale?). Dar a venit reacţia. De ce a apelat Traian Băsescu, omul mesajelor directe, la purtătorul de cuvânt? O suspiciune în plus.
Cum poţi afla dacă avem de-a face cu o intoxicare sau o dezvăluire? Cum poţi dovedi lucruri vecine cu paranoia, pe care „le ştie“ toată lumea? Dovezile sunt aproape imposibil de strâns pentru că, aşa cum a arătat limpede colegul meu Mircea Marian, respectivele note informative sunt livrate pe coli fără antet, fără ştampilă, fără semnătură. Cum să demonstrezi că vin de la servicii? După amprente?
Singurele dovezi acceptabile ar putea fi tocmai mărturiile celor implicaţi. Avem declaraţiile lui Claudiu Săftoiu, cele ale fostului ministru de interne al lui Petre Roman, Doru Viorel Ursu, şi-l mai avem pe fostul preşedinte Emil Constantinescu (cel învins de „servicii“). De acord, toţi aceştia au în comun ceva: le-ar plăcea să i-o plătească lui Băsescu. Poate fi un contraargument puternic. Dar la un moment dat, toţi aceştia au avut acces la informaţii. Sunt ei toţi iresponsabili, iar ceilalţi, generalii lui Băsescu, sunt patrioţi, aprigi ca nişte zmei, toţi luptători de soi în apărarea drepturilor omului?
Dacă lucrurile ar merge strună în ţară, dacă n-ar exista abuzuri, dacă legile n-ar fi fărădelegi, prin ambiguitate şi prin felul arbitrar în care se aplică, poate am înghiţi mai uşor faza cu super-experţii care veghează la binele ţării. Dar lucrurile merg prost, incompetenţa şi corupţia sunt legi de căpătâi, Justiţia e o glumă proastă, iar la fărădelegi numai fraierii nu se dedau. Istoria postdecembristă e marcată de dezamăgiri, de ratări care se împletesc interesant cu îmbogăţiri fabuloase şi privilegii pentru membrii serviciilor.
Povestea mai poate lansa o dezbatere interesantă: până unde merge ideea de loialitate cu instituţia? Unde anume te desparţi de instituţie pentru că aceasta lucrează împotriva cetăţenilor pe care ar trebui să-i apere? Ce înseamnă patriotismul, să dai din casă sau să ascunzi gunoiul sub preş? Oricum, povestea nu trebuie trecută între paranteze şi, în orice caz, nu trebuie să se rezume în a-l pune la colţ pe Claudiu Săftoiu pentru că „a dat din casă“.
Dincolo de apa la moară dată conspiraţioniştilor de serviciu, scandalul de acum ne pune în faţa unei alegeri. Trebuie să ne gândim bine ce vrem: o Românie prizonieră etern Securităţii, oricum s-ar numi ea „pe nou“, sau o ţară ai cărei cetăţeni sunt cu adevărat liberi?