Un simplu moț care și-a împărțit mămăliga cu ceapă cu evreii ascunși în pod, un primar care a hrănit sute de evrei fugiți din Transilvania ocupată de Ungaria, un consul care a construit o filieră de salvare. Sunt adevărați eroi care, însă, nu au ajuns la notorietatea lui Oskar Schindler și ale lui liste.

Pe lista celor „Drepți între popoare” –  titlu prin care sunt omagiați cei au ajutat evreii prigoniți în Holocaust – se află doar 60 de nume de români. Până și Albania are mai mulți (69), în timp ce Belarusul numără peste 600. Și asta nu pentru că nu au existat astfel de români care s-au sacrificat pentru salvarea evreilor, ci pentru că – deocamdată – prea puțini fac demersuri pentru descoperirea acestor eroi. Și mai puțini sunt cei care duc documentele în fața instanțelor evreiești care, pe baza acestor documente, să decidă acordarea titlului de ”Drept între popoare” unor noi nume de români.

Mărturii există

„Consulul [general] român [Mihai Marina] de la Oradea şi aproape fiecare membru al Consulatului s-au străduit să înlesnească drumul fugarilor evrei din oraş. Nu odată automobilul cu numărul diplomatic al consulului a trecut noaptea în goană graniţa, încărcat cu evrei evadaţi din ghetoul din Oradea”, este relatarea unui memorialist orădean, readusă acum în prim-plan de istoricii români. Aceștia s-au întâlnit la finele săptămânii trecute la Cluj-Napoca, unde Institutul de Istorie ”George Barițiu” a organizat sesiunea științifică numită ”Holocaustul evreilor din Transilvania de Nord – 70 de ani”. Acum 70 de ani, evreii fugeau din teritoriile ocupate de Ungaria horthystă pentru a scăpa de un sfârșit sigur în lagărele de exterminare.

O adevărată epopee

În timpul prigoanei horthyste, mulţi evrei din nordul Transilvaniei și din Ungaria au căutat să se refugieze în România. Demersul acestora, arată acum istoricii, a fost sprijinit de numeroși români, din toate păturile sociale: de la cei mai săraci, până la funcționari de rang înalt, cum este cazul consulului Mihai Marina, din Oradea. ”Implicarea românilor în această veritabilă «epopee» a trecerii frontierei (din Ungaria în România) a unui număr de evrei (care, deocamdată, nu a fost stabilit cu exactitate) constituie o realitate evidentă, care nu poate fi ignorată şi nici diminuată”, arată istoricul Antonio Faur, director al Centrului de cercetare a istoriei evreilor ”Eva Heyman”, din Oradea. În cadrul lucrărilor sale, evocate și prezentate la finele săptămânii trecute, istoricul orădean citează o serie de documente redactate de evrei care își relatează propriile experiențe trăite alături de eroii români.

Primarul care a salvat ”sute de frați”

Familia celui care a fost Teodor Popoviciu – primar al comunei Vârciorog, județul Bihor – are și acum un document semnat în 1945 de către prim-rabinul Comunităţii Evreilor Ortodocşi din Arad, Joachim Schreiber. ”A avut o comportare humană şi exemplară faţă de fraţii noştri evrei prigoniţi, care au căutat refugiu în ţara noastră. Dumnealui, cu tot riscul legilor din acele timpuri, a salvat de [la o] moarte sigură viaţa sutelor de evrei. Sute de fraţi [au fost] ascunşi şi hrăniţi de dânsul”, citează istoricul Antonio Faur din respectivul document pe care l-a consultat. Profesorul universitar din Oradea este printre puținii cercetători români care s-au preocupat de fenomenul solidarizării românilor cu evreii prigoniți în vremurile Holocaustului. ”În istoriografia română nu a existat un interes serios cu privire la asemenea problematică. Abia în 1976 a fost publicat un articol în Magazinul istoric, au fost declanșate ceva cercetări. Este foarte important să se implice mai mulți cercetători români în examinarea problematicii salvării evreilor. Acest lucru se poate face prin cercetări arhivistice inedite sau prin chestionarea supraviețuitorilor martori care își mai pot aduce aminte de evenimente. Dar aceștia sunt de la an la an tot mai puțini și puțini sunt cei care fac ceva serios în această privință”, arată acum Antonio Faur.

Câte mii de evrei au fost salvați?

Pentru că cercetările în domeniu nu au fost atât de ample, estimările în ceea ce privește numărul de evrei salvați din Holocaust cu sprijinul românilor se încadrează în intervale largi. În cadrul sesiunii științifice din Cluj-Napoca, unul din cercetătorii participanți a susținut că ”se presupune că” prin Arad au fost salvați aproximativ 12.000 de evrei. ”Eu zic așa, că sunt câteva mii de cazuri. Adevărul e în arhive și în memoria supraviețuitorilor”, completează Antonio Faur. În 2010, el a publicat un volum de peste 400 de pagini în care redă aspecte și documente despre felul în care în zona Oradea au fost organizate rețele de trecere a frontierei din Transilvania de Nord și Ungaria în România.

Polonezii fac coadă la titluri

”A fost o manifestare științifică necesară, manifestată prin echilibru în interpretări, lucru pe care vreau să îl subliniez”, arată istoricul orădean despre sesiunea de la Cluj – Napoca. Aici, printre altele a fost discutată și situația acordării titlului de ”Drept între popoare”, care cade în sarcina unei comisii condusă de un judecător de la cea mai înaltă instanță evreiască. ”Polonezii fac coadă la judecătorii din Israel. Se duc în permanență cu documente pe baza căruia se judecă fiecare caz, pentru acordarea titlului de «Drept între popoare»”, a fost printre descrierile făcute la Cluj. Cei cărora li se acordă acest titlu beneficiază – pe lângă o ceremonie festivă în cadrul căreia sunt acordate însemnele distincției – de o serie de drepturi, pornind de la pensii, asigurări sociale și așa mai departe, drepturi de care se pot bucura în virtutea cetățeniei de onoare a Statului Israel pe care o primesc de asemenea. În cazul românilor, însă, lucrurile nu sunt tratate precum în Polonia. ”Este o problematică ce necesită responsabilitate, vigoare și resurse financiare. Acestea din urmă sunt considerabile, dacă vrei să mergi să faci cercetare. Nu se înghesuie nimeni, însă, să susțină astfel de demersuri, deși pentru imaginea României ar fi mult mai bine să fie recunoscuți mai mulți «drepți între popoare» sau, oricum, prezentate mai multe astfel de cazuri de solidaritate a românilor cu evreii. Ne ocupăm de toate temele din lume, de la sovietizare și colectivizarea românilor, dar de astfel de lucruri care fac parte tot din istoria noastră, nu prea”, mai arată Antonio Faur.

Povestea moțului ce și-a împărțit mămăliga

Istoricul Antonio Faur a cercetat și mărturiile unora dintre evreii care au fost martori la solidarizarea românilor, în perioada Holocaustului. În acest sens, el redă și un pasaj al memorialistului David Arnold Finkelstein, secretar al Comunității evreiești din Turda. Într-o carte publicată la Tel Aviv în 1958, Finkelstein povestește întâlnirea lui cu un moț, rămas fără hrană, după ce a împărțit-o cu evreii pe care îi ascundea.

”În iunie 1944, într-o seară, în faţă bisericii evreiești din Turda, pe trotuar, se plimba nerăbdător, un ţăran mic de statură, slab, în straie tipic moţești. L-am surprins, întrebându-l: — Tu ce cauţi aici ? — Eu…eu…știţi…pe popa hăl jidovesc îl caut, a îngăimat moţul. — Ei, hai cu mine, eu sunt popa. — L-am condus direct în „laborator”. — Acum să văd de ce îl cauţi tu pe popa jidovesc – am spus, după ce l-am invitat să șadă. Moţul a povestit că este dintr-un sat îndepărtat, din munţi, aflat la frontieră. Cu 7–8 zile înainte, într-o noapte i-au bătut la poartă cinci oameni, care i-au spus că sunt refugiaţi evrei din Ungaria și i-au cerut să-i ascundă la el. Și i-a primit: „Păi, i-au spus – doar și ei îs oameni cu sufletul lu D-zeu”. De atunci locuiesc la el, în podul poieţii. El le-a dat și de mâncare. Apoi, numai ce-a avut și ce au vrut ei să mănânce: puţin mălai, lapte, ouă, ceapă, ridichi și ceva fasole (…). Numai că el e om sărac, are mulţi copii și puţinul cucuruz este pe gătate. Bani nu au, nici el, nici oaspeţii, ca să le poată cumpăra câte ceva din sat. S-a oferit deci să vină la Turda, să le facă rost de ceva alimente, pentru că știe că aici sunt evrei. A venit pe jos, peste munţi, trei zile și trei nopţi, peste 120 de km. De sub cămașă a scos un săculeţ de pânză, care îi atârna de gât, o aţă, din care a dat la iveală o scrisoare (…) și mi-a întins-o (…) Scrisorica era scrisă în ebraică și se adresa rabinului din Turda. Reieșea că cei care au scris-o erau din Sălaj. Doi dintre ei erau ginerii rabinului din Jibou, Reb Mose Frenkel. Au stat ascunși opt săptămâni, până au ajuns în acest sătuleţ pitit în munţi (…) De altfel, scrisoarea confirma întru totul cele povestite de moţ (…), inima mi-a fost năpădită de căldură, iar ochii mi s-au umplut de lacrimile recunoștinţei, și eram gata-gata să-l îmbrăţișez și să-i sărut faţa nerasă, ţepoasă. Iată, mi-am zis în gând, un ţăran simplu, ancestral, care a crescut în imensitatea munţilor, departe de orice civilizaţie și cultură omenească modernă și, totuși, moralmente cât de departe se află, deasupra a zeci și sute de mii de oameni contemporani cu el, civilizaţi și culturalizaţi. Nu-l interesează legea, primejdia. Nu-și face socoteli, nu stă în cumpănă. Primește în casa lui evrei care se ascund, le oferă adăpost, ascunzătoare. Își ia de la gura proprie și cea a copiilor lui bucătura sărăcăcioasă și o împarte cu aceștia. Bate cu piciorul sute de kilometri, numai să îi poată ajuta. Și toate acestea, pur și simplu numai pentru că și aceia «îs oameni cu sufletu lui Dumnezeu»”.

Foto: ushmm.org