Generaţia mea, născută în plin comunism şi ajunsă la apogeu în ultimii şi cei mai grei ani ai dictaturii ceauşiste, a plătit în ultimii ani din plin mizeria şi suferinţa din care s-a ivit.
Pe rând, mult înainte de vreme, Mircea Nedelciu, Mariana Marin, Nino Stratan şi George Crăciun (alături de destui alţii) s-au dus dintre noi. E o pierdere înspăimântătoare, care-a lăsat rândurile optzeciste decimate.
Mariana Marin mi-a fost colegă de an la facultate şi una dintre cele mai dragi prietene. E de necrezut cât de puternică era prezenţa ei pe atunci: o frumuseţe "brâncovenească", zdravănă şi brună, o minte ironică şi lucidă, care amenda imediat meschinăriile, pescuitul în ape tulburi, compromisurile de orice fel. Şi-n acelaşi timp un deplin suflet de poetă, animat de aceeaşi fervoare pentru poezie de care noi toti eram contaminaţi pe atunci. De pe-atunci bea destul de mult şi trăia din plin, dar nu vicios, ci cu un fel de robusteţe, de "zdrăvenie" carei stătea bine. De-atâtea ori am plecat de la cursuri împreună şi-am tăbărât la "Negoiu", la "Union" sau la "Capşa", undeam stat ore-n şir la un pahar de votcă sau de coniac, vorbind numai şi numai despre poezie. Pentru Madi, poezia era o chestiune de viaţă şi de moarte. Poet nu era cel care scria poezii, ci cel care trăia în poezie, care îşi trăia poezia pînă la ultimele consecinţe. Nu dădea doi bani pe nimic altceva. Trăia la-ntâmplare, avea iubiri şi uri puternice în rândul poeţilor (ura ei aducea însă mai mult a dispreţ pentru prostituţia intelectuală de orice fel), şi de mai multe ori a demonstrat - câteodată vreunui soţ ce voia "s-o aducă pe calea cea bună" - că nu putea fi îmblânzită. Şi chiar nu putea. Trebuia s-o accepţi aşa cum era: excesivă în toate, dar mai cu seamă în admiraţie, nesăbuită şi autodistructivă.
De la o vreme nu mi-a mai fost pe plac boema continuă în care, ca o altă Else Lasker- Schüller, Madi se înfunda, şi firul dintre noi s-a rupt. După câţiva ani, în care am tot auzit de pasiunile ei poetico-erotice (iubea poeţii intenşi şi risipitori ca şi ea, poeţi ai suferinţei şi disperării), am reîntâlnit-o la Revoluţie, în dimineaţa lui 22 decembrie, în faţa CC-ului, unde ne-am îmbrăţişat ca nebunii. Poemele ei deveniseră, de fapt, de-a lungul timpului, tot mai implicate politic, tot mai transparente în protestul lor. Ce s-a-ntâmplat după aceea între noi mi-e greu să-nţeleg, fapt e că nu ne-am mai văzut decât cu totul sporadic timp de mai bine de zece ani, şi când ne-am văzut nu am prea comunicat. Auzeam că ar fi devenit "femeie de afaceri" - şi n-o vedeam deloc în ipostaza asta -, că s-ar fi recăsătorit de mai multe ori… Uneori, din nostalgie pentru anii nebuni, scoteam din bibliotecă vreun volum de versuri al ei şi, în picioare, îl reciteam în întregime. Am fost, în toată acea perioadă, foarte chinuit de gândul că Madi nu mai ţinea la mine.
În ultimii ani auzeam tot mai des despre "decăderea" ei, despre faptul că nu mai avea controlul propriei vieţi. Când o mai vedeam eram stupefiat de cât de mult se ofilise, de cât de diminuată era. Nimic din fata sănătoasă, cu dinţi albi şi puternici, de altădată. Trecută prin suferinţe psihice teribile, incapabilă să-şi câştige existenţa, subminată de alcoolism, Madi îşi desăvârşea opera de sinucidere conştientă. Abia după câteva luni de odihnă într- un sanatoriu ea părea să-şi fi găsit, cel puţin parţial, un echilibru.
Când m-am întors, după doi ani, din Berlin, reîmprietenirea mea cu Madi a fost un miracol şi o enormă uşurare pentru mine. Până la moartea ei neaşteptată şi de neînţeles, ne-am revăzut constant şi am purtat lungi discuţii la telefon, cam un an de zile, şi totul părea să se îndrepte spre bine. Madi avea din nou o slujbă, era optimistă, îi apăruse o splendidă antologie de versuri, recenzată elogios pretutindeni. Cu atât mai mult m-a răvăşit ştirea pe care prietenul nostru comun, Tudor Jebeleanu, mi-a dat-o într-o zi, plângând, prin telefon: "A murit Madi, bătrâne!"
Viaţa Marianei Marin mi se pare azi un film tragic, pe care am avut şansa (şi teroarea) să-l văd de la-nceput până la sfârşit. Mi-a fost foarte dragă. Nu mă pot consola doar cu poezia ei, oricât de eroică şi de fermă, şi de vizionară ar fi. Pentru mine, ea va rămîne pentru totdeauna fata brună, cu dinţi strălucitori şi umeri puternici, fata plină de ironie şi vitalitate cu care stăteam cot la cot pe băncile scrijelite şi mâzgălite ale Amfiteatrului Odobescu, uitându-ne pe geam sau după muşte pe când cine ştie cine ne vorbea de la catedră despre cine ştie ce...
Recomandările noastre
