Pentru actorul Ion Besoiu, Sibiul rămâne o mare dragoste. Aici s-a născut, a studiat, a jucat teatru şi, după mulţi ani de carieră în Bucureşti, a revenit. Actorul Ion Besoiu se alătură campaniei "Oraşul de vis" şi susţine urbea natală în competiţia celor mai mari 15 municipii din România, care luptă pentru titlul de oraş de vis, care oferă locuitorilor cele mai bune condiţii de viaţă.

Actorul Ion Besoiu s-a născut pe 11 martie 1931 la Sibiu. A absolvit Academia de Teatru şi Muzică din oraşul natal, iar în 1950 a debutat la Teatrul „Radu Stanca”, unde a jucat timp de 16 ani.

S-a mutat în Bucureşti, unde a jucat la Teatrul „Lucia Sturza Bulandra”, fiind şi director al acestui teatru vreme de 12 ani. Consacrarea marelui actor a venit cu serialul de televiziune „Toate pânzele sus”, în regia lui Mircea Mureşan. Revenind în Sibiu, a fost declarat cetăţean de onoare al oraşului, în 2001.

Ion Besoiu este preşedintele executiv al Fundaţiei „Sibiul vechi” şi protagonistul filmului „Sibiu, dragostea mea”, realizat cu ocazia anului 2007, când oraşul a fost Capitală Culturală Europeană.

EVZ: Cum a fost copilăria dumneavoastră în Sibiu? Care sunt locurile şi evenimentele care v-au marcat şi de care vă aduceţi aminte cu emoţie? Ion Besoiu: Nu numai copilăria, dar şi adolescenţa şi prima tinereţe s-au petrecut aici, în Sibiu. Am amintiri extraordinare, unele dureroase, dar toate erau întotdeauna depăşite de elanul vârstei, de speranţa că va veni un timp mai bun.

Mi-am petrecut copilăria în timpul războiului, aici la Sibiu. O amintire foarte dureroasă, anul ‘40, a fost atunci când ni s-a răpit o parte din Transilvania, din Bucovina, din Dobrogea, din Basarabia şi am primit în oraşul nostru mii de refugiaţi pe care populaţia Sibiului, primitoare, i-a găzduit cum a putut mai bine, în locuinţele lor, înghesuindu-se unii peste alţii. Un alt moment tragic a fost când a trebuit să îngenunchiem în faţa Regimentului 90 Infanterie, care din păcate astăzi nu mai este. În faţa Hotelului Bulevard, a trebuit să îngenunchiem, când s-a cedat Ardealul la 1 septembrie.

A fost un moment trist, în ‘44, când s-a spart frontul la Iaşi, făceam muncă de război, cărând tărgile cu răniţi care veneau în gara Sibiu. Sunt momente dureroase, tragice, dar pe care le-am păstrat în minte nu în modul dureros, ci ca o învăţare de minte, pentru că poporul ăsta de multe ori suferă de uitare istorică şi nu trebuie să fie aşa.

Am amintiri foarte plăcute din perioada când am început Conseratorul la Sibiu, în 1946-1947. Când am jucat la teatrul naţional, superb, care a ars şi care a fost refăcut, din păcate destul de nefericit, Sala Thalia. Mi-am făcut educaţia la liceul Lazăr, apoi la Conservatorul de Muzică şi Arte din Sibiu. Îmi aduc aminte de debutul meu din 1950, de timpul când eram actor la Teatrul „Radu Stanca”, făceam figuraţie în „O scrisoare pierdută”, iar în februarie am debutat într-o piesă lituaniană, am avut succes, am rămas la teatrul acesta, am jucat aici 16 ani, am fost înconjurat de atenţie, de dragoste. Îmi amintesc o ură a forurilor locale, de partid: am fost dat în ziar că aveam părul blond. Teatrul „Radu Stanca” mă decolorase, mă făcuse blond pentru un rol, Tuzenbach din „Trei surori”.

Toate explicaţiile date de teatru n-au folosit la nimic... Mi s-a atribuit o etichetă de derbedeu, de huligan. Dar au trecut toate, acum mă bucur de dragostea şi respectul sibienilor sunt cetăţean de onoare al acestui oraş.

Mă leagă nenumărate amintiri de Parcul Sub Arini, de plimbări. Acolo fugeam când eram copii, începând din aprilie, când cânta fanfara Regimentului 90 Infanterie dirijată de tânărul locotenent pe atunci, acum general pensionar, Dinu Stelian. La chioşcul din Sub Arini, lângă Bolta Rece. Ne adunam toţi copiii, eram extaziaţi de sunetele instrumentelor.

Amintiri frumoase, legate de plimbările în oraş cu fetele, de dragostea noastră pentru fiecare colţ din acest oraş unicat, aş zice eu. Vedeţi, toate oraşele au fost distruse de război, bombardate. Sibiul n-a fost niciodată atins, a fost protejat de arcul Carpaţilor, a fost apărat de toate vicisitudinile, sute de ani... E un oraş care trebuie iubit la maxim. De câte ori mă întreabă cineva de unde sunt, eu spun cu mândrie „Mai dinspre Elveţia”. Adică de unde? Din Sibiu.

Mă rog, nu a fost meritul nostru că ne-am găsit aici, că au venit aici populaţii mai bine organizate, mai muncitoare şi care ne-au învăţat şi pe noi să muncim mai bine; şi avem şi noi, românii, un aport la această cultură.

Este o matrice spirituală extraordinară Sibiul, în care s-au născut şi au scris mari corifei ai culturii române şi nu numai: Nicolaus Olahus, Lucian Blaga, Gheorghe Lazăr, Onisifor Ghibu... Să nu uităm că aici a desenat racheta în trei trepte celebrul Konrad Hass, aici s-a născut marele constructor de rachete Hermann Oberth. Să nu uităm de Octavian Goga, Emil Cioran, aici a fost Andrei Şaguna, aici s-a înfiinţat Mitropolia Ardealului, un leagăn al românismului ortodox. Aici au fost oameni cu totul speciali, să nu uităm nici de Radu Stanca, un mare poet şi un actor foarte bun.

Acum conduc Fundaţia „Sibiul vechi” şi am făcut un film pentru anul 2007, când Sibiul a fost Capitală Culturală Europeană. M-a ajutat foarte mult prietenul meu Aurel Munteanu.

„Oraşul a obligat oamenii să fie mult mai civilizaţi”

Cum erau oamenii pe vremuri şi cum îi găsiţi acum?Atunci erau nişte oameni foarte civilizaţi, cu aplecaţie spre linişte, spre muncă, cu eleganţă, fără dispreţ faţă de celelalte pături sociale. La restaurantul „Roemischer Kaiser” („Împăratul Romanilor”) veneau şi doctori, şi avocaţi, şi profesori, şi muncitori, iar duminică dansau împreună, nu erau diferenţe sociale... Îmi amintesc sărbătorile de mai, de Armindeni cum se zice de partea cealaltă a Carpaţilor, când ieşeau toate breslele, cu steaguri, cu butoaie de vin sau de bere pe care le dădeau marii patroni, se mergea în Dumbrava Sibiului se făceau grătare...

Mă întrebaţi de schimbare - atunci în oraş erau şi mai puţine culturi... Îmi amintesc că mama, dacă îl auzea pe tata ridicând tonul în curte, îi spunea „Taci, că aude lumea.”

Astăzi, mă bucur mult că prin osârdia, prin munca celor care s-au îngrijit să arate oraşul aşa cum arată, primarul şi edilii au făcut ca oraşul să arate ca o bijuterie, iar oraşul a obligat oamenii să fie mult mai civilizaţi decât cu ani în urmă. Îmi face plăcere să văd la aceste cafenele din Piaţa Mare, Piaţa Mică, fete singure care stau la masă singure şi nu le mai etichetează nimeni, şi nu le mai racolează nimeni. Asta denotă un spirit civilizatoriu foarte avansat.

Dacă aţi fi ghid pentru o zi în Sibiu, ce aţi recomanda?În primul rând, o plimbare prin acest extraordinar oraş, vizitarea acestei minunate catedrale Evanghelice, concepută în anii 1300 şi ceva, terminată la 1500, le-aş recomanda Muzeul Brukenthal, Muzeul ţărănesc din Dumbravă, cimitirul eroilor, apoi Răşinari, casa lui Octavian Goga, a lui Cioran. Să meargă la Ocna Sibiului să facă nişte băi extraordinare. Să vadă reşedinţa de vară a baronului Samuel Brukenthal de la Avrig. Sunt multe lucuri... Şi nu numai în Sibiu, tot judeţul ăsta, Mediaş, Agnita, Cisnădie, Cisnădioara...

Ce îi lipseşte oraşului, există şi o latură negativă?O latură negativă există întotdeauna, în oricare colţ al vieţii noastre, nimic nu e perfect. Poate sunt unele străzi unde tărăgănează refacerea lor, linia de centură nu e gata, încă mai sunt oamenii care mai urlă noaptea pe străzi, ceea ce e cu totul deranjant, şi aş recomanda mai puţin zgomot în Piaţa Mare, cu atâtea manifestări artistice, până la miezul nopţii. E deranjant pentru locatari în primul rând. Nu tot ceea ce sună tare e artă. Mă rog, poate eu sunt mai pretenţios la acest gen de manifestări...

Vă rog să defininiţi oraşul în trei cuvinte. În trei cuvinte? Un oraş superb!