Aflu că Ion Iliescu se simte hărţuit. Se simte urmărit, prigonit, hăituit, victimizat. Ca şi în 1990, forţe malefice, în slujba ştim noi cui, conspiră să-l distrugă. Pe el, salvatorul naţiunii. Mai ţineţi minte sloganul: „Iliescu apare / Soarele răsare”?

Am citit un interviu al lui Ion Iliescu din „Gândul" din care reiese, exact pe 1 mai („Ziua internaţională a celor ce muncesc”), că beneficiarul căderii regimului Ceauşescu (pe care a îndrăznit să-l atace abia după ce s-a dovedit că nu mai riscă nimic), omul care a organizat mineriada fratricidă din iunie 1990, mă consideră „căţelul lui Băsescu”.

Prins în lesa prezidenţială, incurabil „cotrocenizat”, calomniator de profesie, impostor intelectual, autor de „monstruoase făcături”, alerg după el, sunt cel care îl terorizez, îi ruinez, cu tupeu şi rea-credinţă,  liniştitele bătrâneţi. Aşa arată, descumpănită şi angoasată, viziunea politică de ultimă oră  a nedezminţitului politruc.

Nici vorbă să-şi asume vreo responsabilitate, vreo culpă. Crescut în cultura politică a bolşevismului, Iliescu rămâne, iată, prizonierul ei. Este omul fără dubii. Are doar certitudini: de beton, de granit, de oţel. Întrucât nu poate polemiza, el insultă. Întrucât nu poate argumenta, el vituperează. Îl insultă pe Doru Mărieş, îl insultă pe Radu Moraru. Mă insultă, pentru că nu poate accepta adevărul despre moştenirea sa politică.

Recurge la sudalmă pentru că nu ne poate pune botniţă. Pentru că, oricât s-ar îndoi unii şi alţii, Legea Lustraţiei va avea efecte întârziate, dar reale. Pentru că am fost deschis unui dialog (criticat de mulţi), pentru că l-am ascultat cu atenţie, pentru că am descoperit cât neadevăr moral ascunde, iar la ceasul bilanţului, mărturia mea va conta.

Este drept că orice om de stat are, în democraţiile aşezate, dreptul la o bătrâneţe cât mai puţin agitată. Prin forţa lucrurilor, nu poate fi însă şi cazul unui preşedinte sub mandatul căruia a curs sânge nevinovat pe străzi: după 22 decembrie 1989, în 13-15 iunie 1990, etc. Rudele şi aliaţii morali ai victimelor nu pot să tacă. De aceea, Ion Iliescu a ajuns inevitabil, la vârsta de 80 ani, un om urmărit, chiar tracasat de trecutul cu care a refuzat sistematic să se împace.

Temându-se de dezvăluiri ce l-ar compromite şi l-ar putea aduce în faţa justiţiei, n-a scos la iveală vinovaţii. A obstrucţionat constant investitigaţiile juridice oneste. A oferit oricărui suspect înalta sa protecţie. Acum, apăsat de verdictul dovezilor empirice, sfârşeşte printr-o nesfârşită lamentatio. Odinioară capabil de nuanţe, el nu poate gândi decât maniheist, vindicativ şi clientelar.

A oferit slujbe şi privilegii în schimbul unor servicii politice. E nevoie de exemple? Recentul caz Voicu spune totul. Ca atare, Ion Iliescu nu poate concepe că mai suntem unii care credem în valori, că nu totul este un aranjament material. Ion Iliescu a fost un aparatcik obedient, eliminat din structurile supreme de partid abia în momentul când regimul intrase în paranoia terminală.

Nu a fost un Imre Nagy sau un Alexander Dubcek. Nu a fost un Mihail Gorbaciov à la roumaine. După 1989, ar fi putut să susţină democratizarea veritabilă. A ales şi a susţinut formula unei restauraţii neo-comuniste (cu o ideologie în care bolşevismul rezidual se îngemăna cu un populism etnocentric agresiv). S-a opus cât a putut liberalizării economice, reformei morale, terapiei-şoc în economie, pluralismului autentic şidecomunizării.

A acceptat alternanţa din 1996 a contrecoeur.  În ultimul său mandat a acceptat să meargă în direcţia NATO şi UE, patronând în acelaşi timp structuri mafiotice care au parazitat („mexicanizat”) economia şi societatea acestei ţări. Am spus aceste lucruri public de multe ori. Le-am scris, inclusiv în cartea mea „Stalinism pentru eternitate” (Polirom, 2005).

Din volumul „Marele şoc” a apărut imaginea unui Iliescu inapt să exprime vreun regret profund. Nu a a rupt niciodată categoric cu ideologia şi sistemul pe care le-a servit vreme de decenii.  Cordonul ombilical cu comunismul nu a fost tăiat, în pofida declaraţiilor sforăitoare.

A fost Iliescu o personalitate importantă? Fireşte, întrucât România de azi poartă în mare măsura amprenta deciziilor sale. Tot aşa cum Serbia a fost marcată de acţiunile lui Miloşevici ori Slovacia de acelea ale lui Meciar. A fost rolul său istoric benefic? Mă îndoiesc. Nu trebuie să fii „căţelul lui Băsescu” pentru a nota aceste lucruri. Este suficient să nu suferi de orbire.