Relaţia criticului Adrian Marino cu Securitatea şi Direcţia de Informaţii Externe i-a întors pe dos pe apropiaţii acestuia.

Să fii informator al serviciilor secrete aproape 20 de ani şi să rămâi totuşi cu imaginea unui om integru şi intransigent.

Această performanţă a lui Adrian Marino a făcut ca dovezile colaboraţionismului său, aflate într-un dosar trimis de SIE la CNSAS şi prezentate în premieră, ieri, de EVZ, să surprindă sau să întristeze pe cei care i-au fost apropiaţi şi care l-au întâlnit în perioada anilor ’70-’80, când era trimis cu misiuni în străinătate.

„Avea multe rezerve în discuţii”

Unul dintre aceştia este Dinu Zamfirescu, fostul director al recent dispărutului Institut pentru Memoria Exilului Românesc, ce l-a cunoscut pe Marino în perioada exilului său parizian.

„Soţia mea era angajată la întreprinderea lui Leonida Mămăligă (n.r. - român stabilit la Paris, iniţiatorul unui cenaclu literar), ce avea nişte copiatoare la Biblioteca Naţională, unde Marino studia adesea. Acolo l-a cunoscut ea, invitându-l apoi la masă la noi. Am vorbit mult cu el şi o dată chiar mi-a luat nişte medicamente pentru a le duce tatălui meu, în ţară”, povesteşte Dinu Zamfirescu. Raportat la deschiderea pe care o afişa Marino, dosarul de informator l-a surprins pe Zamfirescu. „Chiar a fost o surpriză pentru mine să descopăr că Marino a fost informator, deşi avea anumite rezerve în discuţii.

În plus, ni se părea bizar cum reuşeau unii să iasă din ţară pentru perioade atât de lungi”. Dinu Zamfirescu, cercetător acreditat la CNSAS, lucrează la o carte despre agenţii de influenţă români în străinătate şi intenţionează ca, în lumina documentelor prezentate de EVZ, să-l includă şi pe Marino în volum.

„A dăunat grav exilului”

Mircea Carp, prieten cu Adrian Marino de la patru ani, alături de care a urmat apoi şi liceul militar din Iaşi, nu poate spune însă că apariţia dosarului de informator al lui Marino este neaşteptată. După ce a fugit în Occident, în ianuarie 1948 şi s-a întors din America în Europa, în 1973, Mircea Carp l-a reîntâlnit pe Marino în Germania.

L-a găzduit de multe ori în propria locuinţă din Munchen, alteori i-a căutat cazare şi i-a împărtăşit multe din gândurile sale, după cum reiese din dosarul de informator. Marino se folosea de Carp pentru a intra în contact cu restul angajaţilor „Cobrei” -numele codificat pentru Europa Liberă-, de care spionajul român era extrem de interesat. Cu toate astea, Mircea Carp spune că a manifestat prudenţă în relaţia de prietenie cu Marino.

„Activitatea lui Marino în slujba Securităţii şi a DIE, relatată de EVZ, nu m-a surprins. În cursul relaţiei noastre în Occident, am bănuit de la început că vechiul meu prieten dădea informaţii, voluntar sau constrâns. Cu vremea, datorită poziţiei şi rolului meu în cei mai bine de 45 de ani de exil, nu mi-a fost greu să am confirmarea acestor bănuieli”. Văzute negru pe alb, dovezile lasă în urmă amărăciunea.

„Oricum, ceea ce a făcut Adrian Marino ca intelectual de frunte, a dăunat grav rolului şi activităţii exilului. Profunzimea activităţii sale, chiar dacă la un moment dat a încetat să mai fie agentul docil, m-a întristat”, a declarat de la Munchen Mircea Carp.