Dragă Mihai Filip, mă adresez ţie azi, 22 decembrie 2018, cu câteva zile înainte de Crăciun, în anul care tocmai se încheie, al Centenarului, din care ar fi trebuit să înţelegem, noi, ca popor, că a trecut un secol de când există România Mare. Însă nu am priceput mai nimic, în afară de nişte statui care au fost inaugurate şi o serie de discursuri. Dar toate astea oricum nu te interesează, aşa că nu intru în amănunte.

Altceva, mult mai important, vreau să-ţi spun. Că m-a impresionat povestea ta, pe care am descoperit-o cu doi ani în urmă, când căutam în arhiva Serviciului Istoric al Armatei poveşti de viaţă şi de moarte ale Primului Război Mondial. Aşa cum probabil ştii, Armata noastră avea atunci bunul obicei de a strange de la soldaţi relatări despre ce se întâmpla pe front. Adică lucruri ieşite din comun. Fapte de eroism, mai pe scurt.

Ce am găsit în acele hârtii, cuvinte albastre scrise de o peniţă, în 1916, reprezintă dovada curajului tău. Din păcate, nu ţi-a rămas decât numele. Pierdut între dosare din nişte sertare. Pot să-ţi spun că am citit de mai multe ori rândurile acelea, puţine, şi de fiecare dată am simţit acelaşi fior al străfulgerării.

Ce am aflat, în primul rând, despre tine este că în 1916 erai la vârsta adolescenţei. Aveai 16 ani. Apărusei de niciunde pe lângă Regimentul 17 Infanterie, cantonat în zona Mehedinţiului, la poalele Muntelui Alionul. Aşa cum eşti descris, păreai a fi al nimănui. Soldaţii te-au luat sub aripa lor. O strachină cu mâncare se găsea pentru încă un suflet.

Azi aşa, mâine la fel, până când le zici comandanţilor că vrei să te trimită şi pe tine într-o misiune. Ei râd, spunându-ţi că războiul nu este o joacă. Dar nu te dai bătut cu una, cu două. Până la urmă cineva îţi zice să te duci la Compania a XII-a. Acolo vei îndeplini sarcina de furier.

Comandantul ad-hoc de pluton

Stimaţi cititori, urmează partea cea mai dramatică a povestirii. Ne aflăm în ziua de 29 octombrie 1916, moment care prinde Compania a XII-a la cota 1507, după ce trupele noastre atacaseră poziţiile inamice în perimetrul numit Poiana Bordului. Duşmanul nu se lasă şi deschide focul cu tot ce avea la îndemână, încât ai noştri sunt seceraţi fără milă.

Plutonul şase primeşte ordinul de-a ataca un anumit punct, de unde o mitralieră clănţănea fără oprire. Ar fi trebuit ca sergentul, din fruntea trupei sale, să dea semnalul iureşului. Numai că acel om tocmai e străpuns de gloanţe. Pământul şi cerul se contopiseră în foc, când de nicăieri şi de peste tot răsare un strigăt atât de puternic, încît toţi soldaţii îl auziseră. „La ataaaaac, fraţilor!”. Şi din tranşee răsar pe dată baionetele, în fugă. Nimeni nu şi-a dat seama, în dramatismul acelor clipe, cine descătuşase piepturile. 

Da, Mihai, tu ai fost cel care văzusei ce s-a întâmplat cu sergentul, pentru că erai în preajma lui. Nu stai o clipă pe gânduri. Apoi ieşi primul din tranşee, cu arma superiorului în mână, urmat de restul celor care ţi-au fost prieteni, având grijă de tine, ca şi cum erai copilul lor. A fost suficient imoldul pe care l-ai dat soldaţilor.

Asta ţi-e misiunea, raportată la Comandament. Copilul Mihai Filip, fără niciun fel de grad, a căzut pe câmpul de bătaie, asemeni unui adevărat erou din povestea Primului Război Mondial, în fruntea plutonului pe care l-a condus preţ de câţiva paşi. Până la ultima lui suflare.

Acum, în preajma Crăciunului, din Anul Centenarului, îţi pomenesc numele, Mihai Filip. Acesta e cadoul meu pentru tine.