Oamenii iubesc mai mult animalele și mai puțin alți oameni. Nu, nu strâmbați din nas, că știu ce spun.Păi câte pensionare n-am văzut dânduși ultimii bani pentru mâncarea pisicii, sau renunțând la medicamentele care le țin în viață ca să ducă blănoasa la doctor ?

Acestea fiind zise, aveam toate motivele să-mi doresc să devin medic veterinar. Mă și vedeam prin clasa a doisprezecea cum o să am clinica mea, cu asistente drăguțe și animale de oameni bogați. Numai că azi, când scriu această poveste, nu sunt doctor și n-am niciun motiv sa le vorbesc de bine pe animalele care m-au adus unde sunt acum. Dar să o luăm cu începutul. M-am născut și am trăit toată viața mea într-un bloc comunist din Drumul Taberei.

În cartierul ăsta fiecare babă are cel puțin o pisică, cu care își împarte bătrânețea și singurătatea. Mama a fost vânzătoare la un magazin de pâine de când o știu. Tata e șofer la RATB, pe o linie care pleacă din Berceni și conduce un autobuz infect.

- Pune burta pe carte că nu iei bacul, îmi striga mama când mă vedea trântit în canapea și ronțăind semințe.

- Ce știi tu de bac, îi răspundeam ironic. N-ai făcut nici zece clase.

- Măi Adriane, o să ajungi să-mi cari navetele de pâine la magazin.

- Habar n-ai de viață, mamă. O să mă fac doctor veterinar.

Mama își făcea cruce și-mi da pace. Intra în bucătărie cu lacrimile atârnate de gene și începea să trântească oale și farfurii. După care iar se arăta în pragul ușii, încercând să pară amenințătoare:

- Să știi că în casa mea nu mai stai dacă nu iei bacul.

Nici n-o ascultam. Ce autoritate să aibă în fața mea o femeie care cu greu terminase opt clase? Acum nu știu dacă mama a cobit sau ghinionul s-a abătut asupra mea, dar am picat examenul de bacalaureat.

- Cum e Adrian ? Ai luat?

- Lasă-mă în pace. E vina voastră că nu mi-ați dat bani de meditații la matematică.

Mama încremenise în mijlocul sufrageriei, neștiind ce să facă. M-ar fi îmbrățișat, dar fața mea țâfnoasă o oprea.

- Ei, lasă, că dai iar la toamnă. Te pregătești toată vara și gata.

Evident că în toamnă iar am picat, că doar nu era să învâț în două luni toată materia.

- Tată, vreau să-mi deschid o afacere, dar am nevoie de ajutorul vostru.

- Ce vrei să faci ?

- Să fiu un fel de bonă pentru animale.

- Ce mai e și asta? Parcă te visai doctor.

- Uite, tată, pun un anunț pe net că am grijă de câini și pisici, când stăpânii lor sunt plecați în vacanță. Îi luăm la noi acasă, îi plimbăm și cerem bani pentru asta. Ce zici?

Tata s-a scărpinat în cap și a chemat-o pe mama:

 - Auzi ce vrea fiul tău – să devină bonă de animale.

- Măcar nu stă degeaba.

Spre surprinderea mea, părinții au fost de acord.

- Mamă o să pun fotografia ta la profilul anunțului, că ești mai serioasă. Uite, ți-am adus pisica lui tanti Geta să-ți fac niște fotografii.

În câteva ore, mama avea profil de facebook destul de mulțumitor, poze multe ca să o fac credibilă și un nume de scenă – Nanny Ecaterina. În mesajul de prezentare, Nanny Ecaterina îți promitea dragoste și grijă ca la mama acasă pentru animăluțul tău.

Cum se apropiau sărbătorile de iarnă, mă așteptam să vină și primii clienți. Într-o zi mi-a scris o doamnă care dorea să-și lase birmaneza în grija lui Nanny Ecaterina pentru cinci zile.

- Știți că în perioada aceasta tariful este mai mare.

- Nu e nicio problemă, m-a asigurat doamna. Decât să-l las la pensiune unde stă singur, prefer confortul unei case.

- Unde locuiți? Asigurăm și transportul animăluțelor.

- Ar fi perfect dacă ați veni să o luați.

Primul client și totul mergea foarte bine. Am pus la punct toate detaliile, și a doua zi, mama bătea la poarta unei frumoase case din zona 1 Mai ca să preia birmaneza.

Proprietara i-a pus câteva întrebări, i-a cerut adresa unde urma să fie dusă Tasha și s-a relaxat văzând figura de om bun a mamei. N-a fost atât de greu cu pisica în casă. Ce-i drept, ne-a rupt o perdea și a spart câteva farfurii, dar în rest, n-am văzut-o la față. Cinci zile a stat ascunsă sub pat. Cu greu a prins-o mama ca să o poată returna proprietarului. A găsit-o pe stăpână destul de agitată- niște hoți îi spărseseră casa, lăsând-o fără televizor, laptop și alte lucruri de valoare.

- Ce oameni răi! O compătimea mama. Dar alarmă nu aveți ?

- Din cauza pisicii am renunțat la alarmă.

Câștigasem primii mei bani. Trei sute de lei pentru cinci zile nu era chiar rău. Am început să primesc mesaje pentru revelion.

- Bună ziua. Am văzut anunțul dumneavoastră. Am un boxer mascul pe care aș dori să-l las șapte zile. Stați la curte?

- Nu, la bloc și nu primim câini atât de mari.

- Este foarte prietenos și cuminte, încerca să mă convingă stăpânul. Îi simțeam disperarea și îmi propusesem să i-o exploatez la maxim.

- Știți că va trebui să renunțăm la alte angajamente ca să-l primim pe câinele dumneavoastră. Asta înseamnă că tariful va fi dublu.

- Plătesc oricât, mă liniștea omul.

- În regulă, vă costă șapte sute de lei. Ne dați adresa și venim să-l preluăm.

Biata mama tremura ca frunza când a văzut de ce dulău trebuia să aibă grijă. Șapte zile n-a fost bună de nimic. Tata făcea ore suplimentare ca să nu mai dea pe acasă. Și eu îmi făceam de lucru pe-afară din același motiv. Nicicând n-a fost liniștită ca atunci când a dus boxerul înapoi la stăpân.

- Nu vă bucurați să-l vedeți? S-a întâmplat ceva?

Omul, foarte supărat își curăța cu o cârpă o vopsea neagră de pe degete.

- Vin de la poliție că mi-au spart casa. Mi-au luat aproape toate electrocasnicele.

- Îmi pare rău, sper să-i prindă curând.

Afacerea se punea pe roate. Nici n-aveam timp să mai dau pe acasă.

- Măi Adriane, unde pleci tu când am multă nevoie de tine? Mă certa mama.

 - Umblu să găsesc clienți, crezi că-i ușor?

Într-o zi, după ce înapoiasem un bichon, mama a venit acasă foarte tulburată :

- Nu știu ce se întâmplă în orașul ăsta, dar toti oamenii care au animale sunt furați. Domnul Ionescu săptămâna trecută se văita că i-au luat un ceas de aur, doamna Tudor plângea că a rămas fără bijuterii. Acum vin de la doamna cu bichonul, care tocmai chemase poliția, alarmată că și-a găsit casa goală. Și toți au fost clienții noștri.

- Dacă ai ști câte spargeri sunt în București, n-ai mai ieși din casă, încerc eu să o linștesc. Nu le mai plânge tu de milă la toți bogătașii.

N-am dat prea mare importanță privirii ei și nici tonul vocii nu mi s-a părut insinuant. Mi-am văzut în continuare de viața mea, fără să am nici cea mai mică bănuială că stăteam cu dușmanul în casă. Într-un an de zile ne-au trecut pragul toate rasele de câini și pisici de care auzisem până atunci. Mama renunțase la vechiul ei loc de muncă.

Veniturile familei creșteau, iar asta ar fi trebuit să o bucure pe mama. În schimb, ea era pe zi ce trece mai posomorâtă și, oarecum, misterioasă. Ținea o evidență a furturilor din locuințe, de parcă ar fi fost angajată cu jumătate de normă la poliție.

- Ție nu ți se pare ciudat că oamenii ăștia sunt jefuiți când animalele lor sunt la noi? Îl întreba pe tata.

- Femeie, ai devenit obsedată. Vezi-ți de animalele tale.

Tocmai primisem o comandă din partea unui domn ce locuia într-un superb apartament din zona Unirii.

- Lucrați singur? Mă întreabă individul de la telefon.

- Suntem o echipă, îi răspund.

- Și cine se ocupă de animale?

- Nanny Ecaterina, nu la ea ați sunat? Eram ușor iritat.

- Am înțeles. Dumneavoastră cum vă numiți?

- Anton Popescu, mint eu.

Ce naiba voia tipul ăsta? Zici că-mi dădea extemporal.

- Eu voi fi plecat zece zile în China, continuă el.

- Vacanță frumoasă, îi urez și eu.

Închid telefonul și mă duc să o iau pe mama ca să ridice animalul de la casa din Unirii.

- Unde mergem ?

- Undeva la Unirii.

- La cine?

- Nu știu mamă, nu-l cunosc. Ce-i cu întrebările astea?

Era foarte agitată și nu îndrăznea să mă privească. Nu-mi păsa. Starea ei era ultima mea grijă. Ne-am făcut treaba, am luat cățelul și am dus-o acasă.

- Domnul zicea că are avion la miezul nopții. Se întoarce abia pe 20.

- Mamă, mă enervezi. Nu știu ce-i cu tine. De când te interesează pe tine amănuntele astea?

- Ziceam și eu așa.

A doua zi, tata își luase liber de la serviciu ca să mă ajute cu niște treburi.

- Tu nu lucrezi azi?

- Femeie, de la o vreme pui prea multe întrebări.

Am ieșit amândoi din casă, oarecum mirați de curiozitatea mamei.

- Crezi că știe ceva?

- La cât de proastă e, mă îndoiesc.

Când treaba mea cu tata era în toi și ne chinuiam să desfacem un televizor de pe perete, auzim o lovitură puternică în ușă și un glas străin :

- Poliția, nu mișca!

Priveam uluiți la ceata de mascați care ne somau. Ce naiba se întâmplase? Mă uit mai atent și îl văd pe Dan, șoferul care ne ajuta, în cătușe. Pe el îl luaseră primul, se pare. Neau urcat într-o dubă pe toți trei fără prea multe explicații.

- Cred că cineva ne-a turnat. Zice tata.

- A fost tanti Ecaterina, sunt sigur.

Ecaterina era mama, iar ipoteza lui Dan mă șocase. Începeam să pun lucrurile cap la cap. Curiozitatea ei, insinuările și neliniștea ultimelor zile îmi dădeau de gândit. Procurorul ne aștepta cu un teanc de acuzații – peste treizeci de furturi din locuințe, toate puse în spinarea noastră. Am decis să ne ținem gura. Am ajuns la închisoare. Mama a venit cu pachet și părea distrusă:

- Mamă, tu ai anunțat poliția?

- Iartă-mă, Adriane, dar naveam ce să fac. Mi se rupea inima de toți oamenii ăia.

- Dar de noi nu ți se rupe nimic că am ajuns la pușcărie?

- Mi-a promis procurorul că nu te ține mult.

- Ce proastă ești, de parcă el ar hotărî.

Am primit și eu și tata șase ani de închisoare. O iertasem pe mama, dar tata a jurat să o omoare când se eliberează.