A murit scriitorul Constantin Stan

Horia Tabacu
10 august 2011, 13:58

În această dimineaţă a murit, la Bucureşti, scriitorul şi publicistul Constantin Stan.

Constantin Stan s-a născut la 28 iulie 1951, în Bucureşti. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti, secţia Limba şi literatura română - Limba şi literatura franceză. În perioada studenţiei a frecventat Cenaclul Junimea, condus de Ov. S. Crohmălniceanu, fiind unul dintre cei mai activi membri şi unul dintre autorii importanţi ai antologiei "Desant 83", carea a lansat în literatura noastră o nouă generaţie de prozatori. Conastantin Stan a activat ca profesor de limba franceză în comuna Brazii (1974-1978), a fost apoi redactor la "Scânteia tineretului" şi la "România pitorească", iar după 1989 director la "Expresul de marţi", secretar general de redacţie la "Bucureşti Match", a predat la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării a Universităţii din Bucureşti şi la Universitatea "Virgil Madgearu" din Craiova.

Constantin Stan a colaborat la "România literară", "Cronica", "Tribuna", "Amfiteatru" iar în ultimii ani a susţinut rubrici permanente la revista "Luceafărul de dimineaţă" făcînd parte şi din asociaţia omonimă, afliliată revistei. Din anul 2005, Constantin Stan a fost preşedinte al Secţiei de Proză a Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti, iar din 2009, membru al Consiliului Uniunii Scriitorilor. A înfiinţat mai multe cenacluri profesioniste, ultimul fiind Clubul de Proză al secţiei ASB, la Muzeul Literaturii.

Constantin Stan a debutat în presă în 1972, în revista Luceafărul, iar editorial în 1979 cu romanul Carapacea. Opera sa mai cuprinde Nopţi de trecere, 1984; Vară târzie, 1986; Iubire fără natură moartă, povestiri în limba rusă, Biblioteca Română, 1990, Provizoriu, Sud, 2000; Viaţa ca literatură, 2001; Deadline, 2003. De un larg ecou critic şi de premii şi nominalizări s-au bucurat romanele sale cele mai recente: Gerda (distins cu Premiul ASB), Iubeşte şi mergi mai departe şi ultimul său roman Gde Buharest. Ultimele trei romane au fost nominalizate la Premiul Uniunii Scriitorilor. Pentru activitatea sa literară, Constantin Stan a mai primit Premiul revistei Luceafărul, 1984 şi 2011; Premiul Suplimentului literar-artistic al Scânteii Tineretului, 1985.

Renunțarea la ora de vară, hotărâre istorică. Argumentele din spatele deciziei

Unul dintre cei mai bogați români, propus candidat la președinție. Are o avere uriașă

Prin dispariţia prematură a prozatorului Constantin Stan literatura română şi lumea literară românească suferă o ireparabilă pierdere.

Regretatul scriitor va fi depus miercuri 10 august în a doua parte a zilei la sediul Uniunii Scriitorilor, Casa Monteoru unde colegii şi cititorii îi vor putea aduce un ultim omagiu. Trista ceremonie a despărţirii de Constantin Stan va avea loc joi 11 august începînd cu ora 12 la Cimitirul Andronache.

Nicolae ILIESCU: “Parcă ieri Costi glumea, zicând că trebuie să ne apucăm să trăim mult, ca să dăm capodoperele mult aşteptate şi necesare"

"Fulgerător, ca o flacără, s-a risipit prietenul nostru Costi, Constantin Stan. Câteodată, nenorocirea loveşte fără milă, pe neaşteptate, pe nepusă masa, neîngrijit, zguduitor, la repezeală. În mai puţin de două luni. Parcă ieri Costi glumea, zicând că trebuie să ne apucăm să trăim mult, ca să dăm capodoperele mult aşteptate şi necesare. El taman ce începuse să scrie din ce în ce mai strâns, mai bine, mai fremătând de zbuciumul scriitorului sincer, dând două romane foarte bune, pentru care bineînţeles că nu a luat niciun premiu. Deşi aţos, osos, cu figura lui de Steve McQuinn, îi plăcea să înjunghie orice întâlnire inopinată într-o sclipire de sentimentalism. Ca şi Mircea Nedelciu nu arăta niciodată cât e de vulnerabil şi de timid. Încă de la “Junimea", din primele întâlniri, i-am remarcat căutătura zburlită, dar împăcată şi caldă. Un om bun, un scriitor bun, un prieten de nădejde. Dumnezeu să-l ierte!" Corneliu Ostahie: "Mi-am dat seama cât de puternic şi cât de lucid era acest om aparent plăpând şi vulnerabil"

"Vestea dispariţiei lui Constantin Stan, primită acum câteva ore, nu m-a surprins. Din păcate, ştiam chiar de la el că suferea de o boală cumplită şi neiertătoare. Mi-a spus-o cu resemnare şi cu demnitate în urmă cu vreo trei săptămâni. Modul în care mi-a vorbit m-a înlemnit pur şi simplu, lasându-mă fără replică. Mi-am dat seama, încă o dată, cât de puternic şi cât de lucid era acest om aparent plăpând şi vulnerabil!

Departe de mine gândul de a încerca să confirm o dată în plus faptul că despre morţi trebuie să vorbeşti doar de bine, dar realmente simt nevoia să spun apăsat câteva lucruri despre Costi Stan, lucruri care, cred, s-au rostit doar cu jumătate de gură: din generaţia noastră de scriitori, a celor născuţi pe la jumătatea secolului trecut, el s-a numărat printre puţinii care s-au comportat constant ca nişte adevăraţi profesionişti. Deşi a făcut gazetăria "grea", deşi a trebuit să se ocupe de familie şi să se descurce în faţa greutăţilor de tot felul, nu s-a abătut de la proiectele sale scriitoriceşti. S-a ţinut de propriile planuri şi nu a cedat niciodată ispitei de a renunţa, aşa cum se întâmpla frecvent înainte de 1989 cu cei care nu erau suficient de pregătiţi pentru a da piept cu cenzura comunistă, ori de a îmbrăţişa defetismul postdecembrist care a curmat, la rândul lui, multe cariere literare din cauza faptului că cititorii avizaţi se împuţinau, iar veleitarii invadau piaţa cărţii cu producţii submediocre. Dimpotrivă, vedea în toate acestea motive în plus de a rămâne pe baricade şi de a-şi asuma cu maximă responsabilitate şi cu nedisimulat orgoliu statutul de scriitor român.

Ultimii ani din viaţă şi i-a petrecut dedicându-se în exclusivitate scrisului (excepţie făcând preocupările sale ce vizau consolidarea breslei scriitoriceşti), în condiţiile în care această "marfă" nu mai avea aproape deloc căutare. Părea că se luptă cu morile de vânt, dar, sunt sigur, ştia bine ce face. Câteva romane apărute unul după altul, dintre care unul a primit premiul Academiei Române, articole publicate săptămânal în mai multe reviste, un bolg cu tematică literară şi artistică actualizat aproape zilnic s-au adăugat constant la edificiul unei opere consistente şi convingătoare din punct de vedere estetic, dar nu numai. Din această perspectivă, eu unul stau cât se poate de liniştit în ceea ce priveşte posteritatea literară a lui Costi Stan. Ceea ce nu înseamnă însă că nu mă doare extrem de tare dispariţia lui şi că nu o să-mi lipsească până la capătul zilelor mele prietenia sa sinceră şi extrem de solidă, una dintre puţinele de acest fel care mi-au mai rămas.

Dumnezeu să-l ierte şi să-i împlinească în istoria literaturii române destinul strălucit pe care îl merită pe deplin!"

Sorin Preda: Ne-a părăsit Costi Stan

"Ne-a părăsit Costi Stan. S-a stins brusc ca un oftat, ca o lumânare suflată de vânt. Ultima oară ne-am văzut la sfârşitul lunii aprilie, la prietenul nostru comun, Petre Răileanu, care venise de la Paris special să-şi serbeze ziua de naştere şi, pentru asta, regizase împreună cu zburdalnicul şi acum aşezatul profesor zimnicean, Florian Gherţoi, un fel de recapitulare foto-muzicală a studenţiei noastre comune, a nebunilor ani 70. Eu, Gherţoi, Gabi Năstase şi Nic Iliescu stăteam de o parte, nostalgici şi uşor însinguraţi, fără să gândim o clipă măcar că niciodată nu ne vom mai întâlni în formula aceea, schimbând priviri complice şi regretând ca proştii lunile mocirloase de armată sau viaţa de cămin. Costi stătea mai într-o margine, alături de Sonia, şi nu spunea nimic. Nu era abătut şi nici îngrijorat. Era pur şi simplu grav şi concentrat la planurile lui. Avea proiecte şi-mi cerea, cu un anume reproş în voce, să ies, să-l caut, să vin la cenaclul de proză condus de el. Părea că-şi găsise locul. Era pe val. Era în mână. Ultima carte, Gde Bucharest, prefigura un triptic, un volet din trei stiluri şi trei abordări diferite despre căderea şi rătăcirile lumii de astăzi.

A fost ultima oară când l-am văzut pe Costi. Acum trei săptămâni, m-a sunat, spunându-mi despre boala lui. Era scurt şi la obiect. Mă anunţa să nu-l caut în cazul în care vreau să-l caut. Pleca în Turcia la un tratament anume, experimental şi foarte costisitor. Paradoxal, avea o voce bună şi părea extrem de grăbit, ceea ce mi-a readus speranţa, gândind că un om grăbit are treburi de rezolvat, are chef să lupte pentru viaţa lui. M-am înşelat amarnic – de fapt, Costi Stan se grăbea, dar în altă parte, la cele veşnic negrăbite.

Ne-a părăsit Costi. Ne-a părăsit repede şi discret, asemenea celorlalţi colegi şi prieteni de generaţie : Nedelciu, Lăcustă, Ionică Flora, Madi Marin, Stratan, Gheorghe Ene, Gheorghe Crăciun. În curând, generaţia 80 va rămâne fără scriitori. O generaţie, iată, foarte unită, care dispare dimpreună cu literatura română, tăcut şi mai neştiut de nimeni, asemenea lui Gherasim Luca – cel ce s-a aruncat de pe podul Senei, lăsând un bileţel pe care scria, ca un urlet profetic şi ultimativ : "O ţară care nu-şi preţuieşte poeţii, nu merită să-i aibă"."

Interviu din revista "Ramuri" (2008, a consemnat Horia Gîrbea)

Horia Gârbea: Dragă Constantin Stan, eşti legendar printre scriitori pentru îndelungata elaborare a romanelor. Se spune că la mult apreciatul şi premiatul roman "Gerda" ai şlefuit vreo 20 de ani. Sau mai mulţi? E adevărat? Şi dacă da, cum se explică lucrul acesta, mai ales că eşti o persoană dinamică? Dragă Horia, sper că foloseşti în glumă cuvântul legendar pentru că de când am văzut în "EVZ" de acum muuuulţi ani în urmă sintagma "legendara mamă a lui Ion Cristoiu" am o reacţie alergică la cuvânt! Iar faptul în sine nu are nimic nici epopeic, nici legendar – am scris la acest roman "Gerda" din 1981 până în 2004 când a apărut la editura Cartea românească. Şi nu e o legendă: rămân ca dovezi de necontestat fragmentele publicate încă din acel an -1981 – în "Luceafărul" sau mai târziu în Suplimentul literar şi artistic al Scânteii tineretului. Acolo, anunţam romanul într-un interviu realizat de Gabriel Rusu, fără să ştiu că din 1985-1986 avea să se strângă şurubul pentru noi, optzeciştii. "Gerda" ar fi trebuit, în ordinea elaborării, să fie al doilea roman al meu. Pas cu pas, mi-am dat seama că el nu va avea nicio şansă de publicare în România acelor ani, aşa că am ajuns să scriu la el rar, făcând din scris un fel de sărbătoare. Romanul era minuţios şi îndelung elaborat în minte, şlefuiam fraze, secvenţe până la a putea fi memorate iar când scriam nu făceam altceva decât să aştern pe hârtie ceea ce aveam în minte. Între timp, am scris "Nopţi de trecere", "Vara târzie", "Iubire , fără natură moartă şi drumuri de acces", "Deadline". Spun asta ca să nu se înţeleagă că am stat şi mi-am admirat manuscrisul, sau că 23 de ani am scris numai la "Gerda". După 1990, l-am amânat pentru că eram convins că nu-i timpul unei astfel de naraţiuni. Şi, astfel, s-au făcut 23 de ani de scris la el. Cea mai mare dificultate a fost să păstrez nealterat ceea ce obligatoriu se alterează sub presiunea timpului omul însuşi, adică pe mine însumi, spre a nu fi vreo clipă tentat să "aduc la zi" manuscrisul. Aşa l-am proiectat, aşa l-am scris, aşa îl scriam şi dacă nu venea revoluţia.

Cum ai ales sau cum te-a ales proza? Ai încercat şi alte genuri? De c e? "Domnule, eu toată viaţa am fost independent", zicea Moromete. Eu zic "Domnule, eu toată viaţa am fost prozator". În noaptea dinaintea primei lecturi la "Junimea" am rupt toate poeziile pe care le scrisesem până atunci şi pe care nu le văzuse nimeni şi am hotărât să citesc proză. Iar prima proză citită a fost "Luna, un drac albit de spaimă", scrisă în chiar noaptea aceea... A plăcut mult profesorului Crohmălniceanu şi, mai ales, lui Gelu Iova care era sperietoarea cenaclului prin spiritul lui caustic şi astfel am devenit prozator, nemaicomiţând niciodată poezie. Am scris însă multă critică, iar debutul meu editorial s-a produs tocmai cu o prefaţă (un adevărat studiu aş zice) la romanul lui H. Conscience, "Leul Flandrei" (Editura Univers, 1974). Am scris, scriu şi voi scrie publicistică pentru că trebuie să trăiesc. Adică, să trăiesc din scris! Sunt mii de pagini care nu au intrat până acum în nicio carte. Din toată publicistica, nu am tipărit decât ceea ce am scris un an (primul din cei 8 ani şi jumătate!) la "Ziarul de duminică", volumul "Viaţa ca literatură". Dacă aş fi fost mai grijuliu cu textele mele probabil că n-aş mai fi avut imaginea unui scriitor care scrie puţin. Scriu destul, dar public mult mai puţin.

Faci parte din nucleul central al generaţiei 80, nici o listă de optzecişti nu te poate omite. Cum te raportezi acum la această promoţie, la cenaclurile formării ei? Care ţi-au fost maeştrii? Dar discipolii, ţinând cont că te-ai dedicat o vreme conducerii unor ateliere de scriere creativă, cenacluri? Cine şi ce a ieşit de acolo? Nu fac parte din nicio generaţie sau nu mă simt aparţinând unei generaţii... Noi am fost la Junimea vreo 10-15 prieteni care împărtăşeau aceleaşi idei despre literatură, mergând însă fiecare pe drumul lui. Eu am debutat în contra valului cu roman, deşi toţi prietenii mei erau susţinătorii prozei scurte, de exemplu. Mai târziu au scris şi ei romane: şi George Crăciun, şi Mircea Nedelciu, şi Gheorghe Iova, şi Gheorghe Ene, şi Ioan Lăcustă. Nu au scris roman graţie unui program ci ajungând la necesitatea de a scrie roman. Iar cine citeşte «Zmeura de câmpie », «Pupa russa», «După vânzare», «De câţi oameni e nevoie pentru sfârşitul lumii", "Aromanul trandafirului" sau, hai să nu fiu modest, «Gerda» va observa că nu ne uneşte decât atitudinea faţă de menirea literaturii nicidecum forme sau formule. De raportat, mă raportez la ei ca la nişte foarte buni prieteni şi, desigur, cu un sentiment de bucurie teribilă la orice reuşită a lor, a noastră : nu-i puţin lucru să vezi că adolescenţii ăia care visau mai întâi să construiască o altă literatură într-un cenaclu studenţesc au ajuns să scrie o altă literatură în literatura română. Din păcate, viaţa pare extrem de nemiloasă cu noi : pe rând, părăsindu-ne Mircea, Ionică, George, înainte de a împlini măcar 60 de ani… Am învăţat ceva pedagogie de la profesorul Crohmălniceanu în raport cu adolescenţii care încep să scrie. Din cenaclul meu de proză au rezultat o culegere de proze, "Al doilea desant", şi nişte tineri extrem de promiţători Răzan Bică, Dragoş Schenkel, Luca Dinulescu, Ioana Mănescu. Fetele din cenaclu s-au luat cu viaţa, dar sunt convins că va veni o vreme în care vor reînnoda preocupările astea literare şi vor fi nişte surprize plăcute – Mădălina Păun, Ana Petrescu, Felicia Rădulescu, Mihaela Brebenel sunt nume în care am încredere.

Care sînt afinităţile tale în literatura contemporană de la noi? În ce romancieri crezi cel mai mult? Ce zici de valul de apariţii ale acestui gen? Anii de formare sunt decisivi în aflarea afinităţilor, aşa că am rămas la cei câţiva prozatori, unii dintre ei pe nedrept uitaţi sau minimalizaţi azi, care mi-au marcat începuturile: Nicolae Velea, Al. Ivasiuc, D.R. Popescu, Marin Preda, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Sorin Titel, Radu Petrescu. Cu literatura scrisă după 1990 am încercat să mă ţin la curent, nu cred că este vreun nume cât de cât mai răsărit pe care să nu-l fi parcurs, evident nu în întregimea operei. Am ştiinţă de ceea ce se petrece în lumea prozei româneşti. De crezut cred în autorii formaţi, bine aşezaţi în ceea ce fac: Ioan Lăcustă, Cristian Teodorescu, Stelian Ţurlea, Gabriel Chifu, Nora Iuga, Gabriela Adameşteanu, Alexandru Ecovoiu, Petru Cimpoeşu şi, dacă îmi dai voie, dar nu ultimul pe listă!, Horia Gârbea. Dintre cei nou veniţi, cred că doar Doina Ruşti a reuşit să se impună. Despre ceilalţi, fac o trimitere bibliografică: "Puncte în plus pentru proza tânără“, autor Paul Cernat, în "Observatorul cultural". Valul de entuziasm (dar şi de interese!) le-a adus prea multe puncte în plus tinerilor autori. Recunoaşte asta un critic tânăr care se arată acum dezamăgit şi cred uşor înşelat în aştepările sale.

Ţi se pare că materialul faptic poate atrage în primul rînd cititorul contemporan de proză? Mai are acest cititor "obişnuit" atenţia vie pentru stil? Cred, în primul rând, că noi ne aflăm într-o mică eroare când vorbim de public sau de cititor. Care public, care cititor? Sunt atâtea tipuri de public încât nu ştiu ce să îţi spun despre el şi despre aşteptările lui. Restrângând şi vorbind despre cititorul de literatură (nu cititorul în general) eu cred că el vede un text ca pe un întreg, deci nu se poate încânta de materialul faptic dacă este prost scris, dar nici de nişte cuvinte admirabil meşteşugite care nu spun nimic. O carte e proastă pentru că e prost scrisă, indiferent despre ceea ce îţi vorbeşte. Radu Petrescu are pagini admirabile despre ...nori. Le citeşti cu o plăcere extraordinară. Mistica asta a literaturii "cu fapte" este o găselniţă a spiritelor comerciale. Lectura nu-i obligatorie. Nici scrisul nu-i obligatoriu. Ah, e obligatoriu să vinzi, ţi se spune pe la edituri. Dar de ce să vinzi spirit? E mai mare nevoie de pâine bună decât de literatură. Cine vrea să o pună de-o afacere sigură, să facă pâine. Bună. Şi se va îmbogăţi. Pentru că de pâine este absolută nevoie, nu poţi trăi fără ea. Fără literatură mulţi oameni trăiesc şi încă unii trăiesc bine. De ce să-i obligăm să şi citească şi, mai ales, să citească aşa, ceva care să nu le pună mintea pe moaţe, să-i distreze, să le omoare plictiseala, ceva care să le dea senzaţia că sunt culţi pentru că, uite! citesc cărţi? De ce să le "rescriem", de exemplu, Shakespeare pe limba lor dacă ei nu vor să citească Shakespeare şi mai ales dacă Shakespeare nu i-a avut pe ei în vedere ca posibili cititori? Ca să scot bani! Mai onest ar fi să vândă seminţe la poarta stadioanelor dacă tot nu contează cum îi obţin. Editorii se vaietă în stânga şi în dreapta, se tot justifică de parcă le-ar fi pus cineva pistolul la tâmplă somându-i să publice cărţi. Când te apuci de aşa ceva îţi asumi şi responsabilităţi culturale, morale nu numai responsabilitatea profitului cât mai consistent.

Eşti şi ziarist, dar şi profesor. Care ar fi primele noţiuni pe care le-ai preda unui tânăr ziarist? Dar unui tânăr scriitor? "Ca să scrii bine, trebuie să citeşti bine". Am învăţat-o de la Gheorghe Iova.

De ce mai scrii? Pentru că mai am încă entuziasm. În momentul în care nu voi mai avea acest entuziasm şi scrisul nu îmi va mai produce nicio satisfacţie nu voi mai scrie.

Ce planuri editoriale ai pentru viitorul imediat? Cât vom aştepta până la romanul care va urma după "Gerda"? În urmă cu doi ani am pierdut cele două romane la care scriam. A fost un şoc teribil pentru mine mai ales că venea după un alt şoc: dispariţia fratelui meu. Am avut o mică şansă în a-mi recupera ceva din "Strada Plantelor" pentru că publicasem vreo 15 episoade într-o revistă - "Secrete de familie", în 1998, astfel încât am putut reaşeza eşafodajul romanului. Cu "Gde Buharest" am luat-o, din nou, de la zero. Sper ca în această toamnă să-l termin şi poate pe undeva prin iarnă să şi apară.

În general scriitorii care au alte hobby-uri în afara propriului scris sunt priviţi cu neîncredere de breaslă. De ce oare? E justificat lucrul acesta? Tu ce hobby ai? Daaa? Habar n-aveam de această prejudecată. De altfel, printre cunoscuţii, prietenii mei nu se prea practică hobby-urile. Suntem potopiţi de atâtea griji zilnice încât cu greu şi-ar mai face loc şi ceva agreabil, făcut numai din plăcerea de a-l face. Mă gândesc că poate tocmai de aceea sunt priviţi cu neîncredere în general oamenii care au hobby-uri şi nu neapărat numai scriitorii: e un mare lux să îţi permiţi să faci ceva doar din plăcere în zilele noastre!

Cum vezi viitorul literaturii? Dar al cărţii şi revistei literare de hârtie? Când suportul electronic va deveni dominant şi cu ce consecinţe? Dacă omul va supravieţui, dacă omenirea nu va dispărea, nu are cum să nu aibă şi literatura un viitor. Cum va arăta acea literatură a viitorului mi-e mai greu să îţi spun. Dacă aş şti, în mod cert nu aş face publică descoperirea asta şi aş folosi-o numai pentru mine. Aş scrie eu de azi literatura de mâine. În privinţa cărţii şi revistei pe suportul clasic al hârtiei nu cred că trebuie să ne facem griji: vor exista multă vreme de acum înainte tocmai pentru că există suportul electronic. Deocamdată, acest suport nu face decât transferuri, încă nu cred că şi-a găsit valenţele creative. Apariţia tiparului şi alfabetizarea păreau şi ele că vor distruge esenţa literaturii. Nu văd o atât de mare diferenţă între netipăriţii greci şi tipăritul pe hârtie (în reviste şi cărţi) Dostoievski, de exemplu. Sigur, se vor modifica obişnuinţele de lectură iar această schimbare va produce probabil genuri noi şi alte dimensiuni stilistice. Acel "inefabil" al literaturii nu are cum să dispară. Încerc chiar o ipoteză optimistă: suportul electronic va elibera poate presiunea costurilor ce apasă pe literatură, iar nemaiexistând acest terorism negustoresc literatura se va apleca mai mult asupra rosturilor sale fundamentale şi va face mai puţine compromisuri. Pentru că eu văd acum ceva foarte îngrijorător: s-a câştigat mult pe orizontală şi s-a pierdut direct proporţional în profunzime. Şi asta indiferent de suport!

Te rog să răspunzi la întrebarea pe care o doreai, dar n-am fost destul de inspirat să ţi-o pun. Păi vezi, dragă Horia, uneori e mai uşor să ai răspunsuri decât întrebări. VEZI AICI Romanul Gerda care a primit premiul Academiei Române.

Imagini cu Constantin Stan primind botezul marinarilor la trecerea Ecuatorului

În anul 1993 Constantin Stan a făcut o călătorie, aproape, în jurul lumii, cu mineralierul Breaza. La trecerea Ecuatorului el a primit botezul marinarilor. Evenimentul a fost filmat de colegul său Dan Mihăescu şi postat pe site-ul http://www.magazin-nautic.ro/.