Am scris în articolul anterior despre posibilitatea de a nu fi părăsit România în perioada comunistă.
Există un câştig în fiecare pierdere. Nu cred că am pierdut anii dintre 1974, când am terminat Facultatea de Filozofie şi 1981, când am plecat definitiv din România. Nu cred că sunt ani irosiţi, risipiţi, destrămaţi fără urmă. Am citit enorm, am întâlnit o serie de oameni cu care aveam să rămân prieten pe viaţă, am continuat anumite prietenii dar, mai ales, am dovedit că nu vreau şi nu voi accepta să fiu cooptat de sistem. Oricine va deschide "Viitorul social", revista de sociologie a Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice, "Contemporanul", "Revista de filozofie" va observa ce înseamnă să faci pactul cu sistemul comunist, să devii ateist ştiinţific profesionist. Să scrii la "Era socialistă", unde nu am publicat un rând în viaţa mea, la "Scînteia" etc.
Colegi de-ai mei de facultate începeau să îşi facă o pârtie, un drum exact în această direcţie. E clar că nu m-a interesat să pactizez. Prin "sistem" înţeleg întreaga încrengătură de relaţii intersubiective, nu numai instituţiile, care pur şi simplu îmi repugnau. Mi se păreau de o falsitate îngrozitoare. Se adăugau şi dezamăgirile din mediul în care crescusem, faptul că ceea ce îmi păruse iniţial o opţiune normală, chiar inevitabilă, spre partidul comunist şi stânga marxistă, devenea din punctul meu de vedere o opţiune tot mai îndoielnică. Cum m-am reintegrat în spaţiul public în momentul revenirii în ţară? Eu plecasem în cel mai bun caz ca un personaj promiţător pentru un grup relativ restrâns de oameni, care între timp se afirmaseră puternic în cultura românească. Unii, chiar foarte mulţi, erau jurnalişti, scriitori, critici literari. Pe undeva, totul s-a întâmplat fără să plănuiesc, a decurs spontan: apropierea de o reţea de sentimente, de valori, de oameni cu care m-am identificat. A urmat conferinţa din 1991, "Putere şi opoziţie", mai devreme fuseseră Piaţa Universităţii şi vizita în ţară din iunie 1990, articole despre Europa de Est scrise pentru mari publicaţii din Statele Unite, Franţa, Germania, intervenţiile publice legate de formarea Partidului Alianţei Civice, de dezvoltarea societăţii civile din România. Sunt unul dintre cei mai vechi colaboratori permanenţi ai revistei "22".
Cred că, dintre cei din 1990, nu am mai rămas decât Andrei Cornea, Rodica Palade şi cu mine — poate mă înşel. Revista avea o semnificaţie extraordinară în momentele respective, ca navă-amiral a flotei societăţii civile din România.
A fost şi apropierea de o serie de oameni despre care ştiam foarte multe şi pe care îi respectam, încă înainte de plecarea din ţară. Îmi vine în minte Nicolae Manolescu, cu care am stabilit atunci o relaţie de solidară prietenie, bazată pe un număr de valori comune, printre care pluralismul, orientarea prooccidentală, neechivocă, lovinescianismul renăscut. Eram de acum discipol al Monicăi Lovinescu şi al lui Virgil Ierunca. Treptat, după 1995-1996, se configurează triada care domină relaţia mea cu România din punct de vedere sentimental, emoţional şi intelectual: Mircea Mihăieş — încă din 1990 —, Mircea Cărtărescu după 1991, şi Horia-Roman Patapievici după 1995. Suntem la cincisprezece ani dovedibili de prietenie neclintită, indiferent de lucrurile care s-au spus sau s-au scris despre oricare dintre noi. Nimic nu a zguduit această prietenie. După toţi aceşti ani, consider că cel mai important este să rămâi fidel unui număr de valori, ca atunci când ajungi la ceasul unei reglări de socoteli cu propria conştiinţă, să ştii că nu ai motive să roşeşti. Dacă te uiţi în ochii copilului tău, să nu te jenezi de lucrurile pe care le-ai făcut. Să ştii că banii pot să cumpere orice, dar nu pot cumpăra moralitatea. Că este mult mai important să fii curat din punct de vedere moral decât să ai un cont în bancă, oricât ar fi el de substanţial. Nicio valoare din cele în care crezi nu se va afirma singură, fără ca noi să riscăm ceva, de o manieră sau alta. Uneori preferăm să ignorăm pericolele cu care ne întâlnim, cum mi s-a întâmplat mie să ignor multele pericole (pe care unii preferă să le minimalizeze) generate de acceptarea poziţiei de preşedinte al Comisiei de Analiză a Dictaturii Comuniste. Am făcut-o pentru că am crezut în acest lucru şi, spre deosebire de atâţia cinici care se deghizează în romantici şi romantici care pozează în cinici, eu nu sunt nici cinic, nici romantic.
Am o doză de idealism etic la care refuz să renunţ. Cred sincer că valorile au o viaţă a lor, dar aceasta e mereu întărită, potenţată, fortificată de intervenţiile noastre subiective. Rămâne faptul că libertatea este de neasfixiat, că pentru libertate morală merită să rişti, că nu e important numai să faci bine, ci şi să ştii să nu faci rău. Textul de faţă este al doilea fragment din interviul acordat lui Mircea Mihăieş în revista timişoreană "Orizont", numărul din iulie 2011.
- SENATUL EVZ: Merită să rişti pentru libertatea morală
Comentariile la acest articol sunt suspendate!
Recomandările noastre
