Am citit de curând o poveste care m-a impresionat. Nu mai ştiu cine a scris-o şi nici cum se numea. Adevărul este că mi-ar fi plăcut să o scriu eu.
Întâmplările se petreceau parcă undeva într-un orăşel din Germania în Evul Mediu. Era vorba despre un orăşel care timp de trei ani la rând fusese lovit de secetă, de ciumă, de inundaţii. Cum se întâmplă de obicei, locuitorii încearcă să găsească o explicaţie pentru blestemele care se abătuseră asupra lor. De unde vine tot răul? De ce mor cei dragi, de ce suferă de foame şi de sete?
În acel orăşel trăia o fată pe care locuitorii au bănuit-o întotdeauna că se ocupă cu magia neagră. Le era teamă de ea, dar în acelaşi timp aveau un respect pentru puterea ei. Că lucrurile erau adevărate nu ştia nimeni. Dar, ştiţi cum e în micile oraşele... Circulă legende, bârfe, se întâmplă fapte ciudate şi oamenii vorbesc, pun etichete.
Ei, bine, când disperarea i-a cuprins locuitorii orăşelului hotărâră că fata este de vină pentru tot ce li se întâmplă. Ea abate răul şi pedeapsa divină asupra micului orăşel pentru că s-a însoţit cu Diavolul în dispreţul lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu a vrut să le dea semne printr-o pedeapsă colectivă.
Când ajunseră la această concluzie, oamenii cu mic, cu mare se porniră spre casă vrăjitoarei. O luară pe sus şi o închiseră într-o cuşcă. Fata nu înţelegea ce i se întâmplă, de unde a apărut dintr-odată atâta ură şi furie împotriva ei. Dar locuitorii acelui orăşel nu avea altceva în minte decât că ea este vinovată pentru relele trimise de Atotputernicul. Şi pentru asta trebuia să moară spânzurata.
Dar, pe când o ţineau închisă în cuşca de fier în piaţa oraşului, pregătindu-i ştreangul, căpeteniile mulţimii dezlănţuite îşi dădură seama că au pierdut cheia de la cuşcă şi nu mai puteau să o scoată pe biata fată. Atunci se porniră şi mai tare împotriva ei, pentru că asta era dovada clară că făcuse o noi vrăji ca să scape de moarte.
Şi începură să arunce cu pietre, să o împungă cu beţe printre zăbrelele cuştii. Şi cum o batjocoreau ei aşa, fără însă să o poată vătăma în vreun fel, căci cuşca avea zăbrelele dese, cuiva îi veni ideea să îl cheme pe fierarul din acel orăşel să desfacă lacătul de la cuşcă. Dar fierarul era plecat din oraş cu treburi în altă regiune şi trebuia să se întoarcă în ziua următoare.
Aşa că oamenii se hotărâră să aştepte, dar fără să plece vreunul acasă de teamă că fata să nu mai facă cine ştie ce vrajă şi să scape. Şi orele treceau şi fata era disperată căci ştia că nu mai era mult până când trupul va atârna de funie. Spre orele dimineţii fierarul se întoarse în sat. Îşi luă sculele şi se îndrepta spre piaţa în care se afla cuşcă.
Mulţimea fremăta de satisfacţie şi ură. Căci în puţine clipe vrăjitoarea urma să fie scoasă şi data pe mâna gâdelui. Atunci înţelese şi fata că nu mai are nici o şansă. Şi, pe când gloată furioasă urlă şi o batjocorea, o voce îi şopti feţei la ureche: "Dacă vrei să scapi, roagă-l pe Dumnezeu să te transforme într-o turturică ca să poţi să scapi prin zăbrelele cuştii". Atunci fata se rugă cu lacrimi în ochi să se transforme într-o turturică şi să îşi ia zborul din cuşcă. Dar nimic nu se întâmplă. Fierarul se apropia tacticos cu trusa de scule, iar mulţimea urla de bucurie că o va atârna în ştreang pe vrăjitoare.
Dar fata nu se lăsă. Mai strigă o dată cu voce tare: "Vreau să fiu o turturică şi să scap din această cuşcă". Şi mai urla o dată şi încă o dată, însă nimic nu se întâmplă. Deznădăjduită fata tipa cu toate puterile pentru ultima oară: "Vreau să mă transform într-o turturică, să-mi iau zborul printre aceste gratii". Deodată se lăsă linişte. Nimeni nu mai urla, nimeni nu o mai batjocorea. Mulţimea se potolise şi câteva femei plângeau. Fierarul rupse lacătul şi fata fuse scoasă din cuşcă şi purtată pe braţe de oameni. Oamenii plângeau şi îi cereau iertare. Pentru că înţeleseră că dacă ea nu se putea transforma într-o turturică să scape din cuşcă, înseamnă că nu era o vrăjitoare, era un om obişnuit ca şi ei.
Recomandările noastre
