"Vârstele de pensionare vor trebui să urce spre 70, 80 de ani. Astfel, pensiile şi serviciile medicale se vor încadra în buget. Lumea va munci mai mult, ridicând povara de pe tineret."
Acest verdict, de natură să dea fiori, îi aparţine lui Robert Benmosche, director general al colosului american AIG.
Omul pleacă de la o problemă reală, care macină societatea occidentală, inclusiv România: îmbătrânirea populaţiei. Forţa de muncă activă se împuţinează, speranţa de viaţă creşte. Tot mai puţini tineri "hrănesc" tot mai mulţi bătrâni. Soluţia lui Benmosche este corectă matematic.
Dar ea nu se aplică unor cifre abstracte, ci unor oameni reali. Care au o viaţă de trăit şi nişte idealuri de împlinit. Pentru aceştia, un astfel de mesaj este demoralizant. Sperau că ridicarea vârstei de pensionare, de la 62 de ani la 65, apoi la 67 etc., se va opri cândva. Sperau că sunt conjuncturale. Dar nu! Iluzoria prelungire a speranţei de viaţă este strivită de vestea, cât se poate de concretă, a muncii până la adânci bătrâneţi. De a pleca de la muncă direct cu picioarele înainte.
Adevărul e că viaţa în societatea occidentală, la care noi încă visăm, se degradează galopant. Criza, al cărei capăt nu se mai vede, accelerează degradarea. Ziua de muncă nu mai are nicăieri opt ore, ca la sfârşitul secolului XX. Săptămâna de cinci zile a devenit un moft uitat peste tot. Cortina de Fier a căzut. Nu mai e nevoie de tentaţia Raiului pentru a face să dispară Iadul. Purgatoriul se globalizează. Omul occidental trage ca boul şi se bucură că are de muncă. Şi că reuşeşte să-şi plătească facturile şi ratele tot mai umflate la bănci. Concediile se scurtează, vacanţele se mută prin împrejurimi, maşinile familiei se împuţinează şi se schimbă tot mai rar. Austeritatea părea o fatalitate în comunism; e pe cale să devină o virtute în capitalismul de azi.
Spre ce fel de societate ne îndreptăm? După falimentul comunismului, "visul de aur al omenirii", asistăm la agonia capitalismului? În vreme ce Statele Unite şi Uniunea Europeană se clatină şi gâfâie sub povara crizei, pe firmament strălucesc noile stele: China, Rusia, India, Brazilia. Aici înfloreşte un soi bizar de buruiană economică. O corcitură de capitalism cu totalitarism, pe care analiştii, în pană de inspiraţie, au numit-o "capitalism de stat". Poza lui Lenin, cu un trabuc american în mână, tronează sub titlul "The Rise of State Capitalism". Un număr antologic din "The Economist".
Există capitalism fără piaţă liberă? Realitatea este că în ţări ca Rusia sau China, transnaţionalele, motoarele capitalismului, se simt ca peştele în apă. Sprijin de la stat, mână de lucru ieftină şi obedientă, sindicate de mucava! Raiul pe pământ! Un model pe care, în mod firesc, corporaţiile se pot simţi tentate să-l exporte şi "acasă" în Occident.
O Europă putiniană? O Americă à la Deng? Deocamdată, cancelariile vestice înghit toate derapajele totalitare ale Beijingului sau Moscovei. Să nu înceapă să le placă! Societatea occidentală slăbită şi năucită de criză, nu pare a mai avea anticorpi nici măcar pentru propriile excese. Fascistoide sau corecte politic. Occidentalul de rând, cu frica zilei de mâine, cu simţul civic anesteziat de griji, este împins de instinct spre obedienţă. Capul ce se pleacă departe ajunge. Este coşmarul posibil?
Recomandările noastre
