Cu o experienţă de peste 20 de ani în şah, la cei 26 de ani Alina „s-a jucat” cu cele mai importante turnee de şah din lume, fiind Campioană Mondială (sub 10 ani) în Sao Laurenco - Brazilia, Campioană Europeană (sub 18 ani) în Peniscola - Spania, Campioană la Women Chess Balkan, Istanbul - Turcia.

În anul 2002 a primit distincţia Fair-Play pentru întreaga activitate, Woman International Grandmaster, în anul 2005, care s-au alăturat celor 12 titluri de Campioană Naţională, Cel mai bun jucător român de şah, în 2002. Între turneele de şah, Alina este şi antrenoare pentru tineri jucători din Africa de Sud şi Canada.

Ai absolvit Facultatea de Psihologie la Iaşi. În ce măsură pregătirea profesională şi pasiunea pentru şah dau rezultate şi dincolo de tabla de şah? Alina Motoc: Atât psihologia cât şi şahul sunt parte din mine, m-au pasionat dintotdeauna şi oricât am încercat, nu am „reuşit” să le dau deoparte şi să îmbrăţişez o altă carieră. Pentru mulţi oameni, a juca şah pare a fi o utopie, un joc, o preocupare fără cap şi fără coadă, care cu siguranţă nu aduce banii necesari unui trai decent. Mi s-a întâmplat de multe ori să fiu privită ciudat (în sensul bun!) şi cu insistenţă atunci când îmi dezvăluiam activitatea: şahistă profesionistă. Sinceră să fiu, şi eu aş fi făcut la fel, dacă nu aş fi practicat acest sport de mai bine de 20 de ani. Dar după atâţia ani de muncă investită, zi de zi, acest stil de viaţă, mereu pe drumuri, între avioane, autobuze, trenuri şi cu bagajul pregătit în faţa uşii, mereu pe picior de plecare – mi se pare absolut normal. Viaţa pe care o duc nu este una extrem de neobişnuită, ci pur şi simplu diferită. Nu aş vrea să exagerez, folosind cuvinte prea mari pentru ceea ce fac, dar cred că aş putea spune că şahul este viaţa mea. Şi totuşi.. viaţa mea nu este şahul. Oricât de frumoasă şi plină de neprevăzut ar fi cariera de şahist, personal nu mă pot mulţumi numai cu atât. Nu-mi doresc unilateralitate, m-aş plictisi îngrozitor. Acesta nu este, însă, singurul motiv pentru care m-am hotărât să urmez Facultatea de Psihologie, o facultate la care am visat mereu, încă de când eram (şi încă sunt) complet absorbită de cărţile scriitorilor ruşi, care surprind atât de bine adâncurile fiinţei umane.

Nu pot să uit prima „lecţie” pe care am primit-o pe băncile facultăţii: „De ce vă aflaţi voi aici?! Cu siguranţă pentru a vă rezolva una sau mai multe dintre multiplele probleme cu care vă confruntaţi!”.. remarcă foarte aproape de adevăr, de altfel. Şi eu mă lupt cu adversarii la tabla de şah, mă „chinui” în antrenamentele zilnice, mă străduiesc din răsputeri să nu mă las doborâtă de insomniile care mă încolţesc uneori în timpul turneelor, când creierul nu vrea să se oprească din calcule. Cu alte cuvinte, facultatea de psihologie este cum nu se poate mai binevenită, nu numai pentru a-mi oferi un punct de sprijin la nevoie, ci mai ales pentru a ajunge să câştig bătălia cea mai mare: cu mine însămi, pentru că adversarii sunt mai uşor de înfrânt.

Prin urmare da, şahul şi psihologia merg mână în mână, îmi sunt prieteni devotaţi şi dau rezultatul pe care mi l-am dorit şi urmărit dintotdeauna: să mă simt împlinită ca om.

Pe lângă talent şi pasiunea constantă, de ce are nevoie un începător la şah pentru a ajunge campion? Este România o ţară în care se face şah de nivel înalt? Am citit recent „Demonii” de Dostoievski, unde afirmaţia „munca salvează omul” nu m-a lăsat indiferentă. În ceea ce priveşte şahul, ca de altfel orice alt domeniu, nimic nu se compară cu efortul continuu, asiduu, ceas de ceas, zi de zi. Copiii se nasc sensibil egali între ei în privinţa capacităţilor intelectuale, dar factorul determinant, care face ulterior diferenţa, este munca. S-au văzut deseori (şi nu numai în sah) talente care s-au risipit şi oameni mai puţin înzestraţi care au ajuns mari campioni.

Talentul nu este niciodată suficient. Cu câteva excepţii, cei mai buni jucători sunt şi cei care muncesc inimaginabil de mult; ani întregi de muncă sunt necesari pentru a deveni, „peste noapte”, o mare senzaţie.

La cea de-a doua întrebare, depinde cu ce altă ţară ne comparăm. Dacă privim spre Rusia, o ţară cu o îndelungată tradiţie în şah, unde fonduri generoase se îndreaptă către acest sport şi unde rezultatele obţinute vorbesc de la sine, atunci România încă mai are de învăţat. Susţinerea financiară este un alt aspect care nu ar trebui neglijat (motivul pentru care jucători foarte buni ajung să se retragă din viaţa competiţională); din păcate şi ţara noastră a fost lovită de criza economică, vizibilă şi în şah.

Cu toate acestea, sunt mândră că avem şahişti de renume mondial, avem jucători care concurează la cel mai înalt nivel şi care reuşesc să se menţină în top în ciuda vremurilor vitrege. Iar în perioada mai-iunie, se desfăşoară la Bazna unul dintre cele mai importante turnee de şah din lume: Turneul Regilor, unde numărul 1 mondial, norvegianul Magnus Carlsen, îşi arată măiestria (sau nu, eşecul face parte din viaţa oricărui sportiv) alături de cei mai buni jucători la ora actuală.

Problema ar fi că şahul nu este un sport olimpic, interesul mass-mediei este incomparabil inferior, comparativ cu alte sporturi.. iar rezultatele merituoase ale jucătorilor români sunt fie trecute cu vederea, fie remarcate doar în cercurile restrânse ale comunităţii de şahişti.

Cu toate acestea, unde ar mai fi bucuria lucrului obţinut prin efort şi sacrificii, dacă totul ne-ar fi adus pe tavă?!

Campionatele internaţionale de şah ţi-au oferit o perspectivă complexă asupra modului de a gândi şi de a interacţiona al oamenilor din diferite continente. Cu ce te-ai întors din aceste experienţe? Nimic nu se compară cu experienţele pe care le trăieşti pe propria piele. Oricâte cărţi ai citi, oricâte emisiuni ai privi la televizor, oricât de des ai da căutare pe google, nu cred că poţi simţi la fel ca atunci când eşti fizic prezent în locurile respective. Plus că ţi se dezvoltă in vivo cultura generală; nu de alta, dar nu ai încotro: trebuie să foloseşti harta, să vorbeşti mai multe limbi (engleza nu este suficientă), să te adaptezi mentalităţii şi culturii ţării în care te afli – cel puţin eu una am devenit mult mai flexibilă şi m-am bucurat de fiecare loc în care am avut şansa să ajung.

Am aflat că aveam prejudecăţi şi păreri preconcepute, am aflat că nu există un loc perfect sau din contră, care să nu aibă nimic de oferit, am învăţat să fiu mai bună şi să accept că nu pot controla totul, am descoperit că toţi oamenii, fără nicio excepţie, au probleme. Mi-am făcut prieteni în toate colţurile globului, am văzut frumuseţi cu neputinţă de descris, dar cel mai important: am trăit şi experimentat viaţa aşa cum este ea concepută de naţia şi poporul unde se desfăşura turneul de şah.   M-am îmbogăţit enorm pe plan spiritual, am început încet-încet să deschid ochii, să privesc, să ascult şi să simt altfel decât o făceam înainte.

Ştim că eşti acum şi antrenoare de şah pentru diferite grupuri de jucători. Care sunt alte proiecte în care eşti implicată? De fapt şi de drept, nu sunt întru totul antrenoare, prioritatea numărul 1 este cariera personală. Îmi doresc să aduc noi rezultate, şi mai bune; sper că nu am avut de spus tot ce aveam de spus şi că voi reuşi să-mi ating potenţialul pe care ştiu că îl am, dar care se încăpăţânează să rămână în umbră din diverse motive.

Antrenez atunci când timpul îmi permite, dar probabil voi dedica mai mult timp şi efort acestei preocupări undeva în viitor. Am deja acumulată experienţă suficientă: am fost antrenoare în Yemen pentru echipa olimpică feminină, am elevi din Africa de Sud şi Canada, dar atâta timp cât încă simt plăcere să mă exprim şi să mă re-inventez la tabla de şah, ar fi păcat să renunţ.

Îmi place să activez şi în alte domenii, adiacente şahului. Am început să scriu pe blogul personal sau pentru diverse publicaţii de specialitate, folosind experienţa acumulată în concursuri şi în perioada facultăţii. Articolele îmi sunt traduse fie în germană, fie în spaniolă sau olandeză. Mai am mult însă de învăţat, dar deocamdată nu am ajuns să am regrete. Cel putin, nu încă.

Ce face/joacă Alina când nu joacă şah? De toate. Sunt extrem de activă din fire, nu suport să stau degeaba. Acesta ar fi şi principalul motiv, cred, pentru care şahul mi se potriveşte: mă temperează şi mă disciplinează. Îmi place să citesc, am descoperit că mă destind excelent cu o carte în timpul unui turneu. Uneori am nevoie chiar de 3-4, mai ales dacă stresul tinde să se ridice la cote îngrijorătoare. Şi activitatea în aer liber îmi este extrem de necesară, dar joggingul sau fitnessul nu mă prea atrag.. prefer activităţile diversificate, care să nu devină monotone. Totodată, scrisul îmi descreţeşte fruntea, atâta timp cât tratez un subiect despre care să pot vorbi în cunoştinţă de cauză.   Cea mai recentă preocupare este, însă, fotografia, unde nu sunt decât la început de drum, poate nici măcar acolo. Înainte de toate mi-ar trebui un aparat mai bun decât camera de buzunar care mă însoţeşte în concursuri.   Vorbind din prisma experienţei personale, care ar fi primele lucruri care crezi că ar trebui schimbate în România?Călătorind atât de mult, din Asia până în America şi din Noua Zeelandă până în Africa, am ajuns să apreciez foarte mult ţara pe care o avem. Aşa cum este ea, cu oamenii care se chinuie şi muncesc cât şi pe unde pot. Cei care stau zi de zi în acelaşi loc, au mai mari dificultăţi în a vedea schimbările în bine, la fel cum nu-şi pot da seama că fizionomia li s-a modificat decât atunci când frunzăresc albumele mai vechi. Marele meu avantaj sunt tocmai călătoriile care mi-au deschis ochii şi inima, care m-au făcut să înţeleg că aici este „acasă”, într-o Românie care mă acceptă necondiţionat. Ştiu că sunt multe de schimbat în ţara în care trăim, dar la fel aş putea spune şi despre Germania, Hong Kong sau Brazilia.

Legat de mentalitate, cultură sau morală, subiectele sunt mult prea vaste şi delicate pentru a le aborda acum. De un aspect practic, aş putea totuşi spune: ar fi tare bine dacă aeroportul din Iaşi ar opera mai multe zboruri decât o face în prezent şi dacă ar avea mai mult decât o singură pistă de aterizare. Nu ar strica şi ca trenul Iaşi – Bucureşti să ajungă mai rapid la destinaţie, în prezent sunt necesare 7 ore şi nu e tocmai plăcut.

În orice caz, ce putem face fiecare dintre noi, nu facem: să ne schimbăm. Cerem tot felul de schimbări dar noi, să rămânem la fel – e chiar amuzant.

Care consideri că sunt aspectele care avantajează România şi care ar putea contribui la dezvoltarea societăţii româneşti? România este superbă! Dar noi încă nu ne dăm seama. Aproapte totul ne avantajează şi cu toate acestea, suntem săraci într-o ţară bogată. Alţii sunt bogaţi în ţări sărace; istoria are un cuvânt de spus pentru situaţia actuală, dar nu ultimul! Totul este să ne acceptăm trecutul şi să mergem mai departe. Nu pot să nu zâmbesc când mă gândesc că inclusiv aspectele pe care noi le considerăm de neconceput: căruţe pe drumurile naţionale, satele în care viaţa se scurge la fel ca acum o sută de ani, sunt pentru străini motive principale pentru a veni să ne viziteze ţara. Legăturile atât de puternice cu viaţa arhaică şi cu pământul, religia, folclorul sunt doar câteva aspecte care ne fac unici şi pentru care ne putem considera bogaţi. Viteza şi agitaţia lumii nu ne-a înghiţit complet şi ar trebui să ne bucurăm, atât cât mai putem. Dacă reuşim să privim dincolo de betoanele comuniste, descoperim un suflet nealterat, neînvins de brutalitatea istoriei; descoperim o viaţă autentică, o viaţă care pulsează pe străzile desfundate ale capitalei sau pe cele neasfaltate ale satelor.

Secretul ar fi să nu ne dezicem de rădăcinile din care ne tragem şi care fac parte din noi. Nu suntem răsfăţaţi de soartă, dar încă nu ne-am lăsat doborâţi de problemele zilnice. Suferinţa prin care am trecut şi încă trecem este un atu, chiar dacă mulţi nu realizează: luptăm şi insistăm, ne zbatem, cu alte cuvinte – trăim! Nu sunt o visătoare, ba chiar sunt mult prea realistă decât mi-aş dori. Dar de România nu mă pot sătura, pentru că sunt româncă.

Ce sfat ai fi dorit să primeşti la început de drum care să te fi ajutat în alegerile tale şi pe care acum să-l poţi da mai departe tinerilor? O întrebare dificilă. Probabil sunt mult prea tânără pentru a da sfaturi. Probabil peste 20 de ani, răspunsul meu ar suna cu totul altfel. Deocamdată mai am mulţi ani în faţă, multe experienţe de trăit, multe greşeli de corectat şi, poate, la fel de multe sfaturi de ignorat. Mi s-a întâmplat de prea multe ori să spun „da, da” poveţelor date de părinţi, de prieteni, de cei cărora le pasă cu adevărat, şi totuşi să ajung să fac tot ca mine. Sau mai rău, să dau ascultare îndrumărilor „binevoitoare” ale celor care nici măcar nu mă cunosc.

Nu cred că sunt în măsură să sfătuiesc pe nimeni, experienţa proprie este un mult mai bun învăţător decât un sfat citit întâmplător undeva cândva. Aş putea, în schimb, să le urez tuturor să se bucure de ceea ce fac. Sau măcar să încerce.

Anamaria Blănaru, Voci pentru România Proiectul "Voci pentru România" este lansat de GRASP (Global Romanian Society of Young Professionals). Scopul proiectului este de a aduce în atenţia publicului români care au excelat în varii domenii şi care pot reprezenta un reper concret pentru societatea română contemporană şi, mai ales, pentru tinerii români în orientarea lor, spre o bună dezvoltare profesională. Pentru mai multe detalii accesaţi www.vocipentruromania.ro