Oasele de urs preistoric sunt cerute nu numai de muzee sau de colecţionari, ci şi de cei care cred că praful obţinut din aceste oase sporeşte potenţa sexuală.

După anul 1990, teritoriul României a devenit scena unui tip de comerţ mai mult decât insolit: cel cu oase de urs… preistoric. Oasele aşa- numitului “Urs al cavernelor” (Ursus spelaeus) sunt căutate de muzee, de colecţionari particulari, dar şi de cei care au credinţa că praful măcinat din oasele Pelaeus poate creşte potenţa sexuală. Oase ieftine, preţuri bune  Practic, contrabanda este organizată de grupuri mici de oameni sau individual, având întotdeauna consilierea unor paleontologi sau arheologi şi a debutat în România după 1990. Mirajul îmbogăţirii rapide prin simpla comercializare a unor „grămezi de oase” a născut rapid în România (dar şi în alte ţări, precum Spania, Ucraina, Rusia etc) o nouă clasă de căutători de comori: practic, la noi, celor care scormoneau cetăţile dacice după tezaure li s-au adăugat cei care săpau după oase.  Specialiştii români spun că oasele provenite din cavernele româneşti au intrat de timpuriu şi în colecţiile unor muzee europene (Ungaria, Austria, Germania ş.a.) sau de peste Ocean. De exemplu, unul dintre cele mai importante situri paleontologice din lume se găseşte în Peştera Zmeilor de lângă localitatea Onceasa, iar reprezentanţii Parcului Natural Apuseni susţin că mai multe muzee ale naturii din Europa expun în prezent mostre de Ursus aduse de-acolo. Pe site-urile de vânzări din Occident, un craniu de Urs al Cavernelor (cu lungimi pornind de la 40 cm) este oferit la preţuri cuprinse între 3.200 şi 6.200 dolari, fără cheltuielile de transport, iar un schelet cu înălţimea de cca 2,5 metri este ofertat cu preţuri cuprinse între 16.000 şi 35.000 dolari. Praful Spelaeus, afrodisiac  Specialiştii spun că, începând cu anii ’90, fenomenul contrabandei cu oase Spelaeus a rămas unul al continuităţii. „Nu este cuantificată cantitatea de oase Spelaeus existentă pe teritoriul României şi vă pot confirma că fenomenul sustragerii lor din siturile româneşti a fost şi este de actualitate. Depozitele osifere fac parte din patrimoniul naţional şi, potrivit legii, săpăturile nu se pot face fără avize de la excavare- dezgropare, eliberate după caz de Comisia Monumentelor Istorice, de Academia Română sau de Parcul Natural care conţine peştera. Nu pot fi scoase peste graniţă fără certificat de export. Mulţi reprezentanţi ai autorităţilor nu cunosc, însă, acest tip de contrabandă şi nu avem profesionişti în Vămi sau în Poliţie aşa cum este în statele dezvoltate. Negoţul acestor oase a fot impulsionat mereu şi de credinţa că praful obţinut din măcinarea lor are proprietăţi afrodisiace”, ne-a spus Marius Robu, cercetător ştiinţific la Institutul de Speologie „Emil Racoviţă” al Academiei Române. Robu a adăugat, cu privire la istoricul fenomenului: „Multe din exponatele româneşti aflate la Muzeele de Ştiinţe ale Naturii de la Budapesta sau Viena provin din perioada Imperiului Habsburgic, când austro-ungarii au făcut săpături în peşterile Transilvaniei, cu precădere la Cioclovina şi Igniţa. Pe vremea comunismului, contrabanda aproape că a încetat, datorită hiper-monitorizării de la frontiere, dar după momentul 1989, ea a fost reluată”.  Negustoria cu organe sau cu oase de urs îmbracă şi astăzi cele mai neverosimile forme, iar recentul incident- cu accente groteşti- consumat pe aeroportul Otopeni, unde vameşii au descoperit în bagajele unui cetăţean chinez o... labă de urs congelată, demonstrează din plin acest lucru. Hoţii de oase, evitaţi de Justiţie  Speologul Christian Ciubotărescu (Gârda de Sus- Alba) a fost cel care a identificat, în mai multe rânduri, “urme de activitate” ale săpătorilor din peşterile Munţilor Apuseni. “Între anii ‘80- ’90, unul dintre veteranii speologiei din România, Liviu Vălenaş, a luat o parte consistentă din osuarul aflat în Peştera lui Honcă şi l-a transportat la Muzeul Ţării Crişurilor, de la Oradea.  Devastările de la Honcă, însă, au continuat. "Eu, personal, am găsit urme de săpături în peşteră. Desigur, beneficiarii acestui comerţ cu oase de urs pot fi colecţionari particulari sau muzee- sunt entităţi cu bani, care ţin acest negoţ în viaţă”, ne-a spus Ciubotărescu. Tot la Honcă sunt expuse şi oase colectate la Peştera Urşilor, dar urme ale trecerii populaţiilor de Spelaeus au mai fost găsite în multe alte peşteri din Valea Cernei. Specialiştii care cunosc amploarea fenomenului susţin că peşterile care conţin osuare de Spelaeus trebuie protejate suplimentar. “Ar trebui, de exemplu, să se renunţe la traseele marcate care conduc către astfel de peşteri cu osuare, iar dacă nu au un curator, să li se atribuie unul. Sunt peşteri în Munţii Apuseni care nu au nici măcar o poartă, nu mai amintim de alte facilităţi”, ne-a spus speologul clujean Ovidiu Pop, care a adăugat: “Rangerii (paznicii zonelor protejate- n.n.) nu cunosc, uneori, nici intrările în peşteri, poliţia este depăşită în domeniu, iar judecătorii nu au pronunţat până în prezent condamnări pentru cei care devastează Peşterile în căutarea oaselor de urs. Ne place sau nu, fenomenul există, se perpetuează şi afectează tezaurul nostru mobil cultural”, a rezumat situaţia speologul Ovidiu Pop. Ursus Spelaeus, ascuns la peştera Ialomicioara „Ursul cavernelor” aparține unei specii dispărute în perioada ultimei glaciațiuni (în urmă cu 2.6 - 2,7 milioane de ani, caracterizată prin răcirea climei pământului) şi a avut o arie de răspândire care începea în nordul Spaniei şi ajungea până în Urali. Mamiferul avea dimensiuni impresionante (înălţime de aproape 2 metri şi greutate cuprinsă între 400-600 kg, pentru exemplarele adulte), iar marile depozite de oase descoperite de-a lungul timpului în zonele de interes speologic se datorează faptului că peștera era locul obişnuit unde uriaşul mamifer își creștea puii şi îşi aştepta moartea. Osuarele de Ursus Spelaeus au apărut sporadic şi, deseori, în cele mai neaşteptate locaţii. Astfel, într-un Buletin al Societăţii de Ştiinţe (Cheiul Dâmboviţei nr. 10, Bucureşti) din ianuarie 1898, se specifică ce surpriză au avut cei care au vizitat peştera Ialomiţei: “D-l Mrazec presintă în numele d-lor V. Popovicî-Hatzeg geolog, şi Sângeorzan, inginer, planul şi o secţiune verticală a peştereî lalomiciora. Această peşteră forte mult visitată de turiştî, era cunoscută numaî până la vre-o sută m. unde un perete de sub care curgea un isvor împedica pătrunderea maî departe. Spărgendu-se acest perete s'a constatat că peştera se continuă mult maî frumosă pe o întindere de peste 400 m. Astfel cum se presintă azî peştera lalomicioreî e una dintre cele maî frumose peşterî cunoscute în România. In interiorul eî s'a găsit schelete întregî de Ursus spelaeus”.