Când îi întrebai pe români cu mulţi ani în urmă cum se raportează la comunism (acordul faţă de afirmaţia "comunismul a fost o idee bună, dar aplicată greşit") descopereai că pe măsură ce înaintau în vârstă erau tot mai nostalgici. Nimic nefiresc. Cei mai în vârstă trăiseră aproape toată viaţa în interiorul acestei organizări sociale.
Mulţi spuneau că n-ar fi apucat să facă o şcoală dacă nu le-ar fi dat comuniştii şansa asta. Atunci şi-au luat cei mai mulţi o casă, o slujbă garantată după facultate sau după liceu, o butelie. Statul grijuliu dispăruse după 1989 şi aceşti vârstnici se simţeau aproape total neprotejaţi. Nimic despre libertatea de exprimare, nimic despre teroarea regimului. Pe care cei mai tineri o simţiseră altfel în ultimii ani de existenţa a lui Ceauşescu. Aşadar, dacă te uitai pe graficele sondajelor pe categorii de vârstă găseai o linie crescătoare. Cu cât vârsta era mai mare, cu atât creştea nostalgia după comunism. Între timp, unii dintre acei vârstnici au dispărut biologic, iar cei mai tineri de atunci au ajuns spre sfârşitul vieţii lor active. Între timp au apărut alţi tineri şi alţi vârstnici. Tinerii care au prins prea puţin din anii comunismului şi vârstnicii care au simţit pe pielea lor mai ales ultima perioadă a regimului Ceauşescu. Acum, când îi întrebi pe români despre comunism, distribuţia pe categorii de vârste arată altfel. "Noii" tineri ca şi vârstnicii de azi simt cam la fel despre comunism. Adică sunt de acord că ar fi fost bun dacă ar fi fost corect aplicat. Cei de vârste medii, generaţiile active, pe umerii cărora cade povara fiscală a societăţii resping această idee. Pe vârstnici îi înţelegi că sunt nostalgici. Ei au apucat să se bucure de slujbe sigure, de case de la stat, de repartiţii şi raţionalizări. La tinerii de azi nu poate fi vorba de nostalgie. Mai degrabă de lipsa de informare sau, într-un caz mai fericit, de informare dintr-o singură sursă: parinţii şi bunicii lor. Nu mai avem o linie. Avem un "U". O curbă în formă de U. Această curbă revine şi când e vorba despre ce îşi permite economia României. Îşi permite să mărească salariile bugetarilor? Da, cred tinerii şi vârstnicii. Nu, cred cei de vârste medii. Îşi permite să mărească pensiile? Da, cred tinerii şi vârstnicii. Nu, spune segmentul de mijloc. Niciodată nu au semănat mai mult cei foarte tineri şi cei foarte vârstnici atunci când e vorba de miturile "redistribuirii" şi "egalitarismului".
Despre generaţiile de la capătul de jos al intervalului ar fi mai multe de spus. Şi o să spun în câteva cuvinte. Sunt victime ale unei tranziţii chinuitoare. Tinerii aceştia au crescut fără parinţi după 1989, dar şi fără şcoală. Parinţii au fost nevoiţi să supravieţuiască unor perioade economice foarte tulburi şi au avut mult mai puţin timp să se ocupe de copii. Şcoala i-a abandonat pentru că sistemul de învăţământ s-a prăbuşit la începutul anilor ‘90 sub propria incompetenţă, dezorganizare şi lipsa de monitorizare. Cel mult, au fost educaţi de televizoare. Dar televizoarele n-au produs nici prea multă informaţie, nici prea multă cultură. Nu are rost să mai detaliez modelele promovate de mediile în goana după audienţă în anii tranziţiei. Mă sperie acest "U" dintr-un singur motiv. Pe de o parte, vârstnicii de azi în 10-15 ani vor dispărea pe cale naturală. Şi odată cu ei şi nostalgia după statul-Moş Crăciun. Dar tinerii de azi vor fi, peste 10-15 ani, generaţiile active. Pe umerii lor va cădea întreaga sarcină a societăţii. Ei vor trebui să ştie să îşi asume responsabilităţi individuale. Vor trebui să înţeleagă că nu există acele instituţii executive miraculoase care garantează bunăstarea cetăţenilor. Cei care azi sunt de vârste medii şi care au priceput şi cum a fost cu comunismul şi cu populismul de tranziţie, vor fi la pensie şi vor avea nevoie cu adevărat de protecţie. Doar ei vor fi cei care înţeleg cum e cu solidaritatea generaţiilor. Mi-e teamă că aceia de la care aşteaptă această solidaritate vor aştepta, la rândul lor, să le bage cineva în traistă. Şi cred că nimeni nu va primi nimic.
Pentru că Zeul solidarităţii va fi surd.