Omorul. Ce ne face să ucidem cu sânge rece?

Primul omor există! Ca orice altceva, homicidul are o geneză care ține de mintea celui ce și-a dat seama, și nu mai fusese nimeni înaintea lui, că „a omorât pe cineva”. E un inceput logic, obligatoriu!

În Cartea Proverbelor – Mishlai - din Torah, regele Solomon spune că Domnul are „șase lucruri pe care le urăște, și un al șaptelea pe care Duhul lui îl detestă”. Acestea sunt: privirea mândră, limba mincinoasă, mâinile care varsă sânge nevinovat, inima care pune la cale planuri diabolice, picioarele care se grăbesc să fugă înspre rele, martorul mincinos și acela care seamană discordie între frații săi. „Nu putem spune, însă, cu exactitate, povestea primului omor. Ea n-are istorie, n-au asistat la ea decât primul făptaș, prima victimă, și cel mult o audiență care habar n-avea cu ce se confruntă și care, plauzibil, nu avea o idee formată despre ce este aceea „viață” și de ce nu e bine sa o iei altuia”, spune dr. Gabriel Diaconu, psihoterapeut la clinica Mindcare, din Capitală. Prima crimă, privită cu curiozitate! Deci, oricât e de greu de înțeles, prima crimă e de fapt întâia ce a comportat un astfel de nume, deci e primul omor pedepsit. Și asta pentru că omul, spre deosebire de Dumnezeu, n-are luxul de-a spune, după creație: „Și a vazut că este bine”. Sau, dimpotrivă, în cazul omului: „a vazut omul că nu e bine ce-a facut!”. „Da! Probabil înaintea <<primei>> se mai omorâseră oameni, se mai pierduseră vieți! Omul s-a uitat la ele cu o curiozitate antropoidă. A luat poziția de intenționalitate și n-a putut să-și formeze o idee mintală asa cum o avem noi azi: <<viața>>. Nu de la inceput! Nu a putut, o vreme, în același mod în care o atare <<idee>> nu pare să treacă prin capul unei maimuțe, feline, sau prin creierul unui elefant!”, e cinic, dar corect psihiatrul. Omorul „originar” a fost inconștient Istoria spune că noi, acum aproximativ 70 de mii de ani, am trecut printr-o „gâtuitură” a speciei noastre, când am fost foarte aproape de extincție, de dispariție. După catastrofă mai ramaseseră undeva la câteva mii de oameni. Unii geneticieni susțin că până la o mie de perechi. O veritabilă generație: „Adam și Eva”! Cam cât un sat. Atât. Ei erau toți. „Acești oameni aveau deja, o conștiință. Prima crimă e posibil că predatează acest moment în timp. Dar nu cu mult!”, spune medicul. Altruismul, o carateristică animalică? <primei><viața><idee> Care sunt șansele ca undeva, atunci, în mijlocul unei presiuni evoluționare, creierul uman a iscusit o regulă pe care, nu știm exact de ce, o practicăm toți când ne uităm la stânga, sau la dreapta noastră? Să nu ucizi. Protejează viața? Gabriel Diaconu explică de ce ne comportăm astfel: „Biologia evoluționară arată o astfel de formă de altruism social nu doar la om, ci la multe alte specii care dau dovadă de sacrificiu pentru supraviețuirea <<genei>>”. Nu ne-am omorât între noi ca să salvăm specia Hotărârea de-a scoate „crima” de pe lista comportamentelor permise pentru supraviețuire e obligatorie doar când riști să n-ai o populație suficientă în spate. Or populația rămasă, a conștientizat lipsa semenilor pe teritorii vaste de migrație. S-au speriat. Psihiatrul are o logică greu de combătut: „Era frig, omul era slab îmbrăcat, slab pregatit să facă față marilor prădători sau să vâneze o pradă mare. A trăit pentru că a eliminat din ființa socială orice mijloc prin care și-ar fi împuținat rândurile și mai mult. Avantajul era evident, devreme ce omorul intuim că era parcela bărbaților. Mai mulți bărbați, mai multă hrană, mai multă variație genetică pentru copii”. Omorul comandat e absolvit Și totuși pedepsim crima nu doar pentru că „nu e bine, nu e util”. O crimă doare prin absurditatea ei. Majoritatea dintre noi am fost cel puțin o dată într-o stare de furie paroxistică în care să spunem, apoi, că: „Îmi venea să-l omor!”. Dar n-am facut-o. Dr. Diaconu taie nodul gordian. Depășește bariera dintre crimă și omorul „legal”: „Sunt instincte pe care doar în rare instanțe, de obicei la nivel de conștiință de grup, le abolim. Vorbim de mișcări sociale masive, revolte, războaie, momente când conștiința individuală a omului devine <<delegată>> unei autorități, individul intr într-o stare in care nu mai e el <<autorul>> al crimei, ci mandatarul unei decizii <<de>>. Omul omoară, in stare agentică, și poate să omoare pentru că își impune, în interiorul mintii ori că victima e inferioară, ori că gestul în sine comportă – culmea! – o forma de umanitate prin care victima e scutita de suferință”. Crime circumstanțiabile sau Legea Talionului? Situația mentionată nu e, pe de altă parte, o regulă. Crime se petrec și pe timp de pace, pentru motive teribil de diverse: avantaje sociale sau financiare, răzbunare, onoare ș.a.m.d. Nu sunt scuzate, dar noi numim justiție „circumstanțierea” lor. Altfel spus ne interesează „de ce”-urile unui omor. „Pedeapsa, spune justiția, poate fi agravată sau scăzută, în funcție de context. Adică de cuvinte precum cruzime, umilință, mutilare, crime odioase cum ar fi: infanticidul, paricidul, omorirea unui membru al familiei sau faimoasa <<crimă>>. La polul opus e <<crima>> sau prin abolirea, temporară sau permanentă, a discernamantului care, cum se întâmplă în cazul lui Anders Breivik, il vor deroga, probabil, de la pedeapsa obișnuită pentru măcelul pe care l-a comis”, te face psihiatrul să te gândești la Legea Talionului: „Ochi pentru ochi”! Criminalii care se cred sfinți Asasinul norvegian Breivik ar fi vrut sa fie considerat un criminal de tip „arhanghel al dreptății”, o formă de criminal în serie care își justifică omorurile printr-o ideologie reformativă, apocaliptică, de rasturnare a ordinii lumii. El continuă, pe undeva, moștenirea lui Stalin care spunea că: „O crimă e o tragedie, un milion de crime e doar o statistică!”. Medicul dezvoltă: „Ca el sunt o sumă de criminali care cred în transformarea aproape alchimică a crimei dintr-un omor într-o apoteoză, în ceva care facilitează mutația sufletului, trecerea lui într-o stare superioara. Sunt aici notabile cazurile de omor-suicid în care mama de obicei își omoară copiii și-apoi se sinucide!”.  Crima de „onoare”  Psihoterapeutul Gabriel Diaconu, școlit în Canada, are o experiență aparte pe care a căpătat-o în timpul studiilor. E vorba de o așa-zisă crimă de onoare. Cazul în sine a fost cunoscut peste ocean drept „cazul Shafia”, unde o familie de afghani a omorât trei dintre fetele tatălui din prima căsătorie și pe mama acestora, pentru că nu au respectat Sharia, legea islamica privind modestia sexuală. Memorabil , spune pshiatrul – și o bună concluzie la toate cele de mai sus – este discursul judecătorului Robert Maranger de la Curtea Supremă de Justiție din Ontario care, în sentință, le-a spus inculpaților: „Fiecare ați fost condamnați pentru uciderea planificată, și deliberată, a unor membri din familia voastră. E un verdict susținut clar de probele prezentate în cursul procesului. Îmi vine greu, personal, să mă gândesc la un fel mai oribil, mai odios de a omorâ pe cineva. Nu e nimic mai lipsit de onoare decât, în cazul lui Mohammad Shafia, uciderea soției și-a celor trei fiice ale sale, nu e nimic mai lipsit de onoare, în cazul lui Tooba Yahia, uciderea a trei fiice și a mamei lor vitrege, iar în cazul lui Hamed Shafia a trei surori și a mamei sale. Motivul aparent din spatele acestor crime cu sânge rece, rușinoase, a fost că cele patru victime, absolut inocente, au ofensat noțiunea voastră perversă de onoare, o noțiune de onoare fondată pe dominarea și controlarea femeilor, o noțiune maladivă care nu are ce căuta într-o societate civilizată”.