Așadar, nu cred că România e captivă într-o fatalitate groaznică. Dacă aș fi crezut, aș fi fost resemnat și aș fi așteptat, cu oarecare nerăbdare, să văd ce ne mai face fatalitatea de data asta. Dar eu cred altfel. Cum spui tu, cred ”că nu suntem prizonierii cine ştie cărei maledicţiuni (istorico-geografice) inexorabile” și, tot în cuvintele tale, cred că ”jocurile nu sînt făcute”. Tocmai asta mă înspăimîntă. Sînt sigur că destinul României e în mîna românilor! Și 60% dintre ei vor cu Ceaușescu. Asta mă umple de groază!
Popoarele, dragă Vladimir, nu au nici o răspundere. Pot purta culpe (Jaspers a scris admirabil despre asta, cum știi), pot trăi momente magnifice, dar pot comite și atrocități inimaginabile. Pot alege bine, dar, mai ales, pot greși. Dar orice ar face, popoarele nu răspund niciodată. Mecanismele de tragere la răspundere a invizilor s-au sofisticat, au evoluat și au devenit tot mai performante, în funcție de scopul lor. Dar civilizația nu a putut produce un mecanism de tragere la răspundere a poporului pentru erorile lui. Suveranitatea poporului – concept fundamental pentru orice democrație constituțională, înseamnă impunitatea poporului. În istorie, cu mult mai mulți oameni au murit prin ”voința populară” ori din cauza ei, decît de mîna tuturor dictatorilor. Toate popoarele lumii au mîinile pătate de sînge, dar să ferească Dumnezeu să le impuți, cumva, asta
Eu nu spun că jocurile sînt făcute. Spun, doar, că mi-e teamă, dragă Vladimir, de poporul acesta al meu. Democrația și dictatura, deopotrivă, se sprijină pe popor – cum, iarăși, știi bine. Uneori, pe o majoritate a lui. Alteori, pe o minoritate. Hannah Arendt, pe care atît o prețuiești, a dovedit într-o anumită carte că nu există totalitarism fără oleacă de popor implicat și știi bine cîte a pătimit cînd a spus asta într-o anumită formulă particulară, într-o altă carte. Poporul este mereu implicat în propria-i guvernare, este mereu parte activă în propriul destin. Dihotomia guvernanți-guvernați (clasică deja pentru științele politice, inclusiv pentru teoria dreptului constituțional, de la Jean Bodin încoace), este o mare eroare etică. Poporul, care e întotdeauna guvernat, niciodată guvernant, poate face orice, căci raportul de răspundere politică îi este lui datorat întotdeauna și nu-l incriminează niciodată. Există oameni care au răspuns cu viața în fața poporului exact pentru ceea ce au făcut cu sprijinul manifest al aceluiași popor – sînt figurile cele mai tragice din istorie. În tribunale (fie ele judiciare sau ”ale istoriei”) se judecă cu nesaț crimele indivizilor împotriva popoarelor, dar nu se judecă niciodată crimele popoarelor împotriva indivizilor.
În finalul mesajului tău optimist, mi-ai reamintit faimoasele vorbe ale lui Émile Zola: ”La vérité est en marche et rien ne l'arrêtera ». Sigur că sînt și eu impresionat de entuziasmul și de energia cuprinsă în aceste cuvinte ale romancierului – nimic nu e mai bine pentru sufletul unui om decît să creadă în izbînda fatală a adevărului! Dar eu găsesc salvarea de spaima pe care ți-am descris-o mai sus, tot în Zola, și tot în același text, dar ceva mai înainte.
Pînă în 25 noiembrie 1897, Émile Zola fusese tăcut în privința afacerii Dreyfus, care dezbina, deja, Franța. Ba mai mult, din cîte auzise, Zola înclina să creadă în vinovăția lui Alfred Dreyfus. Cîțiva amici, precum Bernard Lazare, Marcel Prévost, avocații Sarrut, cu care Zola se cunoștea bine, și Leblois, cu care se cunoștea mai puțin, s-au năpustit pur și simplu asupra lui pentru a-l convinge că Dreyfus e nevinovat și că s-a comis o imensă nedreptate. Nu e de uitat că tabăra anti-Dreyfus strîngea, cel puțin la început, mari personalități: Barrès, Maurras, Rodin, Renoir, Jules Verne, la un moment dat chiar Paul Valery, extrem de tînăr atunci. Dreyfusiștii aveanu nevoie ca de aer de nume mari în tabăra lor. Primul semn serios de întrebare, Zola și-l pune după ce vede cum Auguste Scheurer-Kestner, vicepreședinte al Senatului, un politician de înaltă ținută morală, este violent atacat în ziare doar pentru că punea la îndoială, cu evidentă bună-credință și probe solide, versiunea care susținuse condamnarea lui Alfred Dreyfus. Din acest moment, 25 noiembrie 1897, Zola s-a implicat. Și a făcut-o atît de vehement încît, trei luni mai tîrziu, va fi inculpat într-un proces de insultă adusă autorității, în fața unui tribunal militar, căci temperatura publicisticii sale crescuse pînă la incandescență .C um ziceam, pe 25 noimebrie, ”Le Figaro” a publicat primul articol al Zola despre afacerea Dreyfus, intitulat, simplu, ”M. Scheurer-Kestner”. Mulți spun că așa s-a inaugurat era intelectualilor publici, în care trăim și astăzi. Dar ceea ce e interesant în acest prim articol, cel puțin la fel de interesant precum sfîrșitul său memorabil pe care îl citezi, este începutul. Îmi permit să-l traduc pentru cei care urmăresc dialogul nostru: ”Ce dramă mișcătoare, ce personaje superbe!În fața acestor documente de o frumusețe atît de tragică pe care viața ni le-a adus, inima mea de romancier tresaltă de o admirație pasionantă. Nu cunosc ceva de o psihologie mai înaltă. Intenția mea nu este să vorbesc despre afacere în sine. Dacă circumstanțele mi-au permis să studiez aceste documente și să îmi formez o opinie întemeiată, nu uit că este deschisă o anchetă, că justiția e sesizată și că este onest să aștept, să nu mai adaug și eu la grămada de taclale abominabile care încearcă să facă obscură o afacere atît de simplă și de clară. Dar personajele, începînd de astăzi, îmi aparțin mie, care nu sînt decît un trecător ai cărui ochi sînt deschiși asupra vieții...” Poziția de pe care a pornit Zola în această poveste, interesul lui, cel puțin la început, este cel al unui romancier. Realist, naturalist chiar, dar romancier. Ce vreau să spun, dragă Vladimir, este că, pînă să ajung să cred în marșul irezistibil al adevărului, trebuie să-i privesc pe toți ca pe niște personaje ale unei drame de oarecare intensitate anume pentru a le putea supraviețui. Așadar, minunatei tale ”La vérité est en marche et rien ne l'arrêtera », ultima frază din acest articol al lui Zola, eu voi răspunde cu prima sa frază: ”Quel drame poignant, et quels personages superbes!” Pînă ajunge adevărul la noi, în marșul lui de neoprit, lasă-mă să-i privesc ca pe niște personaje ale unei drame și să mă tem, puțin, de ei toți.
Nota redacţiei: Întrucât apropierea campaniei electorale a transformat secţiunea de comentarii într-o platformă de propagandă politică, forumul va fi blocat până după alegerile prezidenţiale. Cei care doresc să îi transmită mesaje lui Sever Voinescu o pot face la adresa online@evz.ro. Vă mulţumim pentru înţelegere.
Recomandările noastre
