Odată cu anunţul demisiei din Pnl şi al intenţiei de a face un nou partid, Călin Popescu Tăriceanu a marcat ultimul act al prelungitei sale agonii politice: încheierea carierei pe post de "nebun" de serviciu, sau de Gică-Contra, al Psd-ului.
Cunoscut, până în 2004, dar şi în continuare, ca un pasionat de maşini, motociclete, femei şi afaceri, până la adeveni prim-ministru în anul cu pricina, CPT mai are în trecutul său o scurtă carieră de ministru al industriei în primul guvern CDR-PD, când s-a dovedit un Gică-Contra al industriei româneşti, ieşind peste noapte cu o listă de 35 de fabrici, care "musai trebuiau închise", deşi includerea pe acea listă a celor mai multe era cel puţin îndoielnică, dacă nu chiar un sabotaj direct al economiei naţionale. Trecut în rezervă şi ocupat cu pasiunile mai sus menţionate, CPT reapare în prim-planul politicii după carambolul candidaturilor la preşedinţie din Alianţa DA: Băsescu trece în locul lui Stolojan, care, real sau doar pentru a justifica mişcarea anterioară, se dă suferind şi abandonează conducerea. Para mălăiaţă cade în gura lui, după cum ştiţi deja, Tăriceanu, şi astfel acesta ajunge premier. Aducerea lui în fruntea partidului şi, implicit, desemnarea pentru viitorul post de prim-ministru rămân totuşi un mister în condiţiile în care în 2004 se profilaseră destul de limpede o posibilă cooperare Pnl-Psd: "mânuitorii" din spate sau din media ai Pnl, Patriciu, pe de o parte, (beneficiar al uriaşului tun oferit de Psd, Rompetrolul) şi Roşca Stănescu-Ziua (partener de afaceri şi intim al primului şi abonat la reclama grasă a instituţiilor de stat de pe vremea lui Năstase), pe de alta, aduseseră de nenumărate ori în discuţia publică oprtunitatea acestui parteneriat. În această ecuaţie, Tăriceanu intra firesc ca un apropiat al lui Patriciu şi, evident, al lui Roşca Stănescu. Şi totuşi, din activul mai bogat în competenţe al Pnl din acel moment , chiar surprinzător pentru public şi nesperat pentru el, apare Tăriceanu. Apartenenţa proaspătului prim-ministru la grupul organizat de sprijin şi influenţă Psd, devine repede clară în vara lui 2005 când acesta refuză să mai îndeplinească punctele din planul comun al DA, declanşarea alegerilor anticipate, care ar fi adus alianţei, pe valul de optimism şi încredere al momentului, o majoritate de peste 60 % în parlament. Adică posibilitatea renunţării la UDMR, minorităţi, transfugi, independenţi etc şi realizarea punctelor principale din programul de guvernare. Urmează cea mai aiuritoare guvernare din istoria României, în care un partid cu doar 20 % reuşeşte să se menţină la putere aproape trei ani (cu sprijinul socialiştilor, maghiarilor, voiculeştilor etc.). Buna şi ferma guvernare a lui Tăriceanu în această perioadă este doar un mit. În ceea ce priveşte fermitatea, să ne amintim de nu mai puţin celebrele apelative Moliceanu şi Răzgândeanu, care, după cum s-a văzut şi din 2009 încoace, după ce a pierdut conducerea partidului, îl caracterizează mult mai bine. Tăria lui în a-l înfrunta pe Băsescu a avut un singur nume: Psd, care i-a stat în spate în toată această perioadă şi s-a înfruptat copios din fructele guvernării (a se citi: banii bugetului) alături de Pnl, chiar dacă nu a avut miniştri în guvern. Să ne amintim astfel de masivele plecări de bani (cum a fost şi în toamna lui 2008, înaintea elegerilor) de la guvern către autorităţi locale (evident, mai ales psd şi pnl), chiar şi atunci când criza mondială se declanşase oficial, iar viitorul începea să se întunece şi pentru zglobia Românie. Tot astfel şi cu mitul boom-ului economic al guvernului Tăriceanu: nimic mai mult decât o aliniere an României la falsul boom internaţional, care a lăsat în urmă prăpăd şi jale în întreaga lume. Dar să trecem mai departe. Condus de aceiaşi strategi, şi încă netrezit din visul în care venea ca Făt-Frumos pe motocicletă cu amantă nouă la guvern, după alegerile din 2008 Tăriceanu refuză intrarea la guvernare alături de Pdl şi ca urmare, pierde partidul în favoarea lui Antonescu – ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacă oamenii săi ar fi ajuns din nou – sau ar fi rămas mulţi din ei pe locurile deja deţinute – pe posturile centrale şi locale pe care le aduce orice participare la tortul puterii. Refuză el cooperarea cu Pdl-ul, dar nu refuză, puţin mai târziu, Psd-ul. Probabil de aceea şi primise ordinul de a refuza. Din acel moment şi până în prezent, CPT a dat imprersia că din când în când se trezeşte şi, cu glasul său de actor de actor american pornind din statura sa impozantă, enunţă o idee pe care nu o poate duce la capăt, căci între timp se plictiseşte, începe să se joace cu maşinuţele, sau adoarme din nou. Traseul lui din aceşti ultimi 4 ani este un amestec curios de mici răbufniri de (aparent) iluminare şi orgoliu şi, deci de opoziţie la Antonescu. În jurul lui, din când în când, în interiorul Pnl dar mai ales în cei care aşteaptă în afară o fisură a Uslului, apar speranţe că va lua steagul şi va purcede la luptă pentru recuperarea onoarei pătate a liberalismului românesc. Dar, fie pentru că cei de la butoane îi strigau să stea jos că a greşit replica, sau îl retrăgeau după ce îşi făcea o scurtă datorie de agitator al apelor şi aşa tulburi ale politicii româneşti, fie pentru că a lua un astfel de steag însemna o muncă serioasă şi timp mai puţin pentru celelalte pasiuni, de fiecare dată Tăriceanu se întorcea cuminte la existenţa sa ştearsă de deputat Pnl, ratând încă o şansă de a marca cu adevărat vitejeşte istoria. Acesta a fost traseul lui şi atunci când organizaţia sectorului 1 din Bucureşti şi alte câteva glasuri din ţară au intrat în coliziune directă cu Antonescu. Tăriceanu a părut, pentru o clipă, gata să treacă în fruntea rebelilor; până pe seară însă, când avea probabil alt program, Răzgândeanu uitase deja despre ce e vorba. Şi iată că în 25-26 februarie, când Antonescul rupe Usl-ul şi devine un pericol major pentru Psd, Moliceanu se reactivează brusc şi nu mai adoarme până când nu anunţă părăsirea Pnl-ului (doar o formalitate, altfel fiind plecat de mult) şi înfiinţarea Partidului Reformator Liberal, ceea ce noi cu toţii credem, acum că îl cunoaştem atât de bine, că se vaîntâmpla într-o noapte în care CTP va dormi ca un copilaş legănat de vise. Asta doar dacă, şefii lui din/care mânuiesc Psd-ul nu-l vor pune pe săracul om la treabă o lună-două, ca să mai rupă ceva simbriaşi şi să strice jocurile Antonescului. Cam asta ar fi vesela şi trista poveste a unui om fără calităţi, care a ajuns mare între alţi oameni fără calităţi, poveste din care noi trebuie să ne ducem acasă următoarea morală: Călin Popescu Tăriceanu a fost şi este omul Psd-ului . Legătura e veche şi organică, aşa cum ceva mai veche trebuie să fie şi ideea, căreia îi face astăzi reclamă Ponta, candidaturii omului de casă al Psd la alegerile prezidenţiale cu susţinere socialistă, astfel încât să rupă Pnl-ul şi să reducă şansele lui Antonescu. Căci, zice Victoraş, ar putea face echipă bună cu el. Adică, ar lăsa postul de preşedinte pe mâna altuia, în condiţiile în are Constituţia nu se va mai modifica. Dar cine îl crede? Tăriceanul? Dacă e ordin!
Alte opinii de Paul Ghiţiu:
- Bilanţul PNL-ului în USL: Un fleac, l-au ciuruit!
- PNL este dat afară de PSD, exact cum a dat el PDL-ul
- Klaus Iohannis prim-ministru?
- Comunismul (I). Stăpânul inelelor veghează de la Kremlin
- Ceauşescu reloaded, cu parizeru' n mână, călare pe-o mobră şi cu un "alendelon" alb în chip de hlamidă
Urmăriţi aici TOATE editorialele şi dezbaterile din proiectul VOCILE DREPTEI! Detalii despre proiectul VOCILE DREPTEI:
- VOCILE DREPTEI: Un nou pol de opinii şi dezbateri pe evz.ro
În fiecare zi veţi avea ocazia să vă întâlniţi, pe evz.ro, cu autori cunoscuţi care vor explica, promova şi dezbate un set de idei care poate să stea la baza unei noi viziuni pentru viitorul României. Opiniile pe care le veţi regăsi şi comenta în rubrica „VOCILE DREPTEI”, sunt menite să creeze publicului larg o imagine cât mai clară asupra prezentului, o înţelegere mai bună a trecutului şi o perspectivă pentru viitor.
Recomandările noastre
