Deşi nu mai e un subiect la fel de suculent ca la începutul anilor 2000, problema consumului şi a dependenţei de droguri este mai actuală ca niciodată. Dacă pe atunci românii abia aflau despre heroină şi cocaină ca despre ceva exotic, care se fuma şi se priza şi la cofetărie, acum, problema nu mai e accesul la informaţie. Consumul de droguri există, nu poate fi negat, chiar dacă nu la aceeaşi amploare ca în Occident (de data asta, comparaţia e în favoarea noastră). Problema apare atunci când autorităţile şi societatea încearcă să ascundă gunoiul sub preş.
EVZ începe, de astăzi, o campanie prin care urmăreşte să contureze amploarea fenomenului, cum s-au schimbat lucrurile din 2000 până în prezent, şi prezintă experienţele mai multor toxicomani care s-au luptat cu drogurile sau chiar le-au şi învins. Pe parcursul documentării, ca reporter, am avut câteva surprize, unele chiar personale. Deşi în Bucureşti cred că nu e o om care să nu fi cunoscut o persoană care se droghează sau care s-a drogat, societatea se comportă în continuare ca o „fată mare” în faţa acestei probleme. E în continuare tabu să rosteşti cu voce tare cuvântul „droguri”, iar atunci când o faci, e la modul: „ceva cu care eu nu aş putea avea de-a face nicicând”. Poate şi pentru că presa a conturat totul în linii extrem de negative, societatea a început să perceapă „drogaţii” ca pe nişte bestii incontrolabile, paria, şleahtă de nenorociţi, irecuperabili, cauze pierdute, iar lista apelativelor poate continua. Iniţial, părinţii care au avut ghinionul să-şi vadă copiii în această situaţie au intrat în panică, dar nu pot spune că se recunosc întru totul în stereotipurile create de presă. Ideea e că şi „drogaţii”, aşa cum repede îi catalogăm, suferă de o boală cronică, pe care, da, şi-au produs-o cu mâna lor, dar care, în fond, are aceeaşi evoluţie ca diabetul sau bolile de inimă. Cu recăderi şi sevraje, cu momente bune şi mai puţin bune. Dincolo de clişee, consumatorii de droguri nu trebuie să arate neapărat ca nişte boschetari, îmbrăcaţi în zdrenţe. Pe lângă unii dintre ei trecem pe stradă fără să băgăm de seamă. Să zicem că unii dintre ei au avut ghinion de anturaj prost, dar acum se luptă să se recupereze, să-şi termine şcoala, chiar dacă au peste 30 de ani, să recupereze perioada pierdută a vieţii lor, să trăiască... S-a dovedit ştiinţific că un sfert dintre dependenţii de droguri au şanse să scape de ele prin consiliere psihologică susţinută, suport din partea familiei şi tratament de substituţie (metadonă – un opiaceu care înlocuieşte drogurile, dar care nu are aceleaşi efecte nocive asupra sănătăţii) de cel puţin un an. Şi aşa ajungem la problema privind ce (nu) face statul pentru aceşti bolnavi cronici. În primul rând, deşi pare un paradox, să luăm programele de distribuţie de seringi gratuite pentru consumatori. Mass-media a luat foc, acum câţiva ani, la auzul unei asemenea iniţiative, considerând că încurajează consumul de droguri. Nimic mai fals. Din contră, un consumator se va injecta oricum, ori că primeşte seringi gratuit, ori nu. Problema e că, dacă nu îi dai, cu o singură seringă, aceeaşi seringă, se pot injecta zece persoane. Până în 2010, astfel de programe au mers bine în ţara noastră, cât timp au fost finanţate de ONU şi alte organisme internaţionale. Pentru că nu ne mai puteau sponsoriza la infinit, fiind şi membri ai UE, din 2010, această sarcină a revenit statului, care niciodată nu s-a implicat serios în combaterea consumului şi reducerea riscului. Iar dezastrul nu a întârziat să apară. Pentru că nu s-au mai dat seringi, în trei ani, numărul cazurilor de infecţie cu HIV în rândul consumatorilor de droguri injectabile a crescut cu 300%, de la 28 de cazuri, până în 2007, la 540, între 2011 şi 2013. Agenţia Naţională Antidrog, organism creat în 2003 tocmai pentru a preveni şi combate consumul, a cumpărat, anul trecut, 800.000 de seringi, dar pentru că era vorba de o cantitate mare, s-a făcut licitaţie publică şi s-a ales oferta cea mai ieftină. Şi cea mai proastă, se pare, consumatorii plângându-se că „marfa” se înfundă în ele. Statul nu dă 165.000 de euro pe prevenţie (atât ar costa un program de schimb de seringi pentru 10.000 de consumatori în Bucureşti), dar preferă să scoată 3,5 milioane de euro de la buget, pe an, pentru tratamentul celor 540 de bolnavi cu HIV. La tratamentul cu metadonă, singurul care îi poate salva pe heroinomani, stăm şi mai prost. Din cei 10.000 de consumatori de droguri injectabile, câţi apar în statisticile Agenţiei Naţionale Antidrog, nici măcar 1.000 dintre ei nu beneficiază de tratament! Ideea e ca statul niciodată nu s-a preocupat prea tare şi în orice caz, prea susţinut, de soarta toxicomanilor, pe principiul că oricum sunt nişte „drogaţi” care şi-au făcut-o cu mâna lor şi care trebuie să plătească pentru asta. Dar atunci statul de ce să nu plătească niciodată că nu le oferă un sistem de educaţie mai bun, cu acces mai bun la informaţii, de ce nu le crează locuri de muncă ş.a.m.d.!?
Recomandările noastre
