În 1979, cînd s-au împlinit 30 de ani de la adoptarea Constituţiei Republicii Federale a Germaniei, Jurgen Habermans a publicat un articol în Frankfurter Allgemeine Zeitung în care vorbea despre "patriotismul constituţional" ca nou liant al solidarităţii naţionale germane după eşecul tragic al nazismului. Constituţia RFG devenise temeiul unei noi solidarităţi naţionale.
Ceea ce ţine pe oameni împreună într-un stat construit pe principiile democraţiei liberale este tot un ataşament comun, dar nu la "Patria-mamă", nici cel la valorile unei mitologii rasiale mai mult sau mai puţin inventate de propaganda de partid sau la "Pămîntul ţării", ci la un statut civic formalizat într-un document suprem numit Constituţie. De altfel, întreaga filozofie a cetăţeniei europene şi a construcţiei Uniunii Europene în general pleacă de la premisa că este posibilă o solidaritate între olandez şi portughez, între român şi britanic ori între finlandez şi cipriot în jurul unui set unic de principii de drept care generează un status juridic unic pentru persoane. Ideea lui Habermans nu e nouă. Ernest Renan scria încă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea: "O naţiune este un principiu spiritual. Omul nu este scalvul nici al rasei, nici al limbii, nici al religiei; o mare grupare de oameni, cu mintea întreagă şi inima caldă care creează o conştiinţă morală, iată ce numim o naţiune". Evoc acest citat anume pentru că miza reală, cu adevărat profundă a schimbărilor constituţionale din România acestui an ar trebui să fie exact asta: regăsirea temeiului profund de solidaritate naţională în interiorul spaţiului euro-atlantic. Doar că nimeni nu a putut/nu a vrut/nu a avut ideea de a structura discuţiile publice despre Constituţie în acest sens. Forumul Constituţional a fost o acţiune haotică, fără nici o importanţă. În final, după ce a dezvoltat o coregrafie demnă de o utilitate anume, Forumul a dat exact soluţiile contradictorii şi superficiale pe care, în fierberea anti-Băsescu, majoritatea parlamentară le-a cerut. De fapt, acest proiect de modificare a Constituţiei este aberant pentru că nu se întemeiază pe ceea ce ar trebui să se întemeieze (regăsirea temeiurilor unei noi solidarităţi naţionale româneşti), ci pe o imensă frustrare – oamenii aceştia nu l-au învins niciodată pe Băsescu într-o confruntare politică şi vor să-i învingă acum umbra (căci Băsescu nu va mai fi decît un cetăţean oarecare cînd noua Constituţie va intra în vigoare), votînd aceste modificări ale legii fundamentale. Că proiectul de modificare a Constituţiei trimis Curţii Constituţionale este ilogic, vor sesiza judecătorii constituţionali şi vor comenta editorialiştii. De pildă, modificarea nr. 84 stabileşte că Preşedintele României dizolvă (nu "poate dizolva", ci "dizolvă") Parlamentul dacă, în 30 de zile şi după o singură rundă de vot în Parlament, noul guvern nu obţine votul de învestitură, iar modificarea nr. 94 spune că, dacă cel propus drept candidat de prim-ministru de către preşedinte nu primeşte votul de învestitură, preşedintele mai numeşte un al doilea candidat, şi dacă nici acesta nu obţine votul, numeşte un al treilea şi abia atunci dizolvă Parlamentul. Aşadar, o normă îi cere imperativ Preşedintelui să dizolve Parlamentul după un singur vot de învestitură, iar alta îl opreşte să facă acest lucru înaintea celui de-al treilea vot de învestitură. La fel, faptul că proiectul de modificare al Constituţiei nesocoteşte grav libertăţile cetăţeneşti prin instituirea obligaţiei de a veni la convocarea Parlamentului (deşi nu există obligaţia parlamentarilor de a veni decîte ori îi cheamă alegătorii) sper să fie limpede subliniat în decizia Curţii. Anchetele Parlamentului nu sînt nici măcar acte politice în sens general, sînt acte de partid, gesturi de propagandă care nu au nici o legătură cu adevărul probat, raţional sau judiciar. Ele se încheie cu rapoarte votate într-o comisie care respectă algoritmul parlamentar, iar votul nu e decis cu dosarul în faţă, ci în şedinţa de partid care a decis şi înfiinţarea comisiei – e ca şi cum Constituţia ne spune că adevărul se decide prin votul Parlamentului. De ce trebuie cetăţeanul înjosit fiind forţat să fie cobai în exerciţiul de propagandă al partidului de guvernămînt? După cum, sper ca această Constituţie să nu intre deloc în vigoare pentru că ar institui un stat cu puterile profund dezechilibrate. Însă, ceea ce nici Curtea Constituţională şi, din păcate, nimeni pe lumea asta nu mai poate schimba este spiritul resentimentar, incompetent şi iresponsabil injectat în aceste propuneri de modificare. Constituţia, aşa cum e ea acuma, trebuie schimbată pentru că realitatea puterilor statului nostru a devenit mult mai complexă decît era în 1991. Dar oricînd este preferabilă o Constituţie desuetă uneia iresponsabilă. Căci iresponsabilă este acea Constituţie care transformă statul într-un decor butaforic al politichiei şi pe cetăţeni în figuranţii ei obligatorii. Lucrul la o Constituţie nu este o treabă de partid. Parafrazînd o vorbă celebră, Constituţia României este o treabă mult prea serioasă ca să poată fi lăsată pe mîna acestui Parlament. O Constituţie este, înainte de orice, un produs cultural pentru că ceea ce subîntinde ea, adică liantul pentru solidaritate naţională, temeiul real al patriotismului, este o realitate culturală. Majorităţii politice din Parlament nu i-a păsat de asta. De aceea, cînd vor fi chemaţi la urne să o valideze, nici cetăţenilor nu ar trebui să le pese de ceea ce a produs această majoritate.
Recomandările noastre
