Știu că urmărirea penală a lui Ponta este știrea zilei. Dar am ceva mai important să vă spun.
Cînd și cum va pleca Ponta din fruntea Guvernului este un detaliu de istorie politică a cărui importanță pălește cu totul în fața temei pe care o pun în discuție astăzi. Continuînd să vă împărtășesc idei noi pentru relansarea României, după ce v-am sugerat ideea îndesirii alegerilor și a transformării educației noastre din ”căutarea abilităților și competențelor” în ”parcurgerea marilor cărți”, astăzi și mîine vă voi spune ceva despre muncă.
O să vă spun o poveste adevărată, dar înainte de ea nu pot să nu evoc nemuritoarele vorbe ale dlui Nae Cațavencu, om politic de vastă experiență, avocat bineînțeles și aspirant la candidatura pentru Camera Deputaților de pe listele Guvernului - să trăiți! - că alea sînt listele sigure. Dl Cațavencu fondase în orașul său o ONG denumit ”Aurora Economică Română - soțietate enciclopedică-cooperativă, independentă de cea din București”. Printre altele, fondatorul însuși a subliniat clar unul dintre obiectivele majore ale ONG-ului său, într-un discurs celebru: ”Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face de loc în ţara noastră”. Vorbele sale sînt cu mult mai profunde decît ar crede cineva. După ce rîdem de non-sensul lor frapant, dar și de goliciunea lo grandioasă, să stăm să ne gîndim puțin. Adevărul este că, de multe decenii, românii nu știu despre ei înșiși dacă sînt ori nu un popor care face din muncă o valoare. Noi nu știm ce să credem despre noi înșine în raport cu munca. În chestiune, coexistă cu egală forță teze adînc încetățenite și agresiv contradictorii. Avem, despre noi înșine, pe de o parte, teza lenii, a lui ”merge și așa”, a superficialității, a ”datului la fit”, a chiulului și a sinecurii. Avem, însă, și teza muncii tenace, susținute, a muncii din greu, a muncii ca sacrificiu pentru copii, a trudei din zori și pînă-n seară. O privire atentă în societatea românească va putea decela zeci de exemple de toate felurile. E foarte greu să identifici o oarecare majoritate de-o parte sau de cealaltă, adică e foarte greu să vezi un trend al civilizației noastre. Avem și părerea că ”munca e pentru vite și pentru proști” (precum în această adorabilă poezioară a lui Topârceanu: ”Rumegând cocenii de pe lângă jug,/ S-a-ntrebat odată boul de la plug:/- Doamne, pe când alţii huzuresc mereu,/ Pentru ce eu singur să muncesc din greu?.../ La-ntrebarea asta, un prelung ecou/ I-a răspuns din slavă: - Pentru că eşti bou...”). Dar avem și convingerea că ”munca înnobilează omul”, că ”munca cinstită” este cheia unei vieți liniștite. Nu mai dezvolt aici teza ”muncii în zadar”, și ea foarte răspîndită în mentalul colectiv. Ceea ce vreau să spun este că ne raportăm la muncă echivoc, și asta se vede, pînă la urmă, în țara în care trăim.
O anumită stîngă intelectuală aduce argumente că românii, săracii, muncesc pe rupte, mai ales sub jugul multinaționalelor exploatatoare. O altă parte, sceptică și exasperată, susține, dimpotrivă, că românii muncesc puțin și prost, arătînd indicatorii de competitivitate ai economiei noastre. Cred că e utilă privrea ”globală”, ”de la înălțimea indicatorilor”, dar dacă vrem să fie altfel decît este, trebuie să privim problema muncii din perspectiva relației directe individ - stat. Este românul mai degrabă înclinat să muncească și statul îl descurajează? Este românul un leneș congenital și statul s-a adaptat acestei situații? România îi stimulează pe români să muncească? Acestea sînt întrebări esențiale, al căror răspuns nu-l cunoaștem pe de-a întregul, dar la a căror lămurire voi contribui spunîndu-vă, mîine, o poveste adevărată.
Recomandările noastre
