Rusia şi-a marcat la Minsk câştigurile din Ucraina. Ele au fost consemnate în cadrul Consiliului de Securitate al ONU, care a votat ieri transformarea acordului de încetare a focului de la Minsk în document internaţional.
Focul nu a încetat, iar ofensiva continuă dincolo de liniile trasate la Minsk, astfel că documentul se transformă deja într-unul depăşit. Dacă ne uităm şi la termene, acordul a eşuat la pasul 2, retragerea armamentului greu de pe linia de demarcaţie. Dincolo de presupuneri şi analize militare, geopolitice, strategice, a rămas întrebarea clară: ce vrea, de fapt, Rusia? Cât de departe va merge ea? Un răspuns, cel mai recent, l-a formulat în două etape chiar Vladimir Putin.
Într-o vizită la prietenul său Viktor Orban, în Europa Centrală, acolo unde a marcat un alt câştig, cel al spargerii unităţii europene care l-a sancţionat pentru modificarea frontierelor prin violenţă în Europa, anexarea Crimeii şi continuarea agresiunii militare în Estul Ucrainei, Vladimir Putin a declarat că aşteaptă „o formă de independenţă a Estului Ucrainei, că se cheamă descentralizare, autonomie sau federalizare”.
Deci Rusia vrea în Estul Ucrainei un stat în stat: Rusia recunoaşte în continuare, formal, suveranitatea, independenţa Ucrainei - fără Crimeea, despre care deja nu se mai vorbeşte - doar că Estul său trebuie să fie, la rândul său, „independent”, iar prin aranjamentele dintre Kiev şi separatişti, şi suveranitatea să fie limitată, şi independenţa să fie alterată de prezenţa armamentului şi trupelor ruse neasumate în Estul Ucrainei, şi nici integritatea teritorială să nu fie una reală, odată ce Ucraina pierde exerciţiul suveranităţii pe teritoriul său estic.
Cel de-al doilea răspuns, Vladimir Putin l-a oferit prin intermediarii săi din Estul Ucrainei. Tot ieri, liderii separatişti au introdus noi precondiţii pentru a aplica acordul de la Minsk (pe care l-au recunoscut şi ei): Ucraina să renunţe la a intra în NATO şi UE, iar regiunea din Est să nu intre nici măcar în spaţiul de liber schimb cu UE. Dar Kievul să restabilească plăţile şi susţinerea regiunii, chiar dacă nu controlează şi nu încasează nimic de aici. Deci separatismul trebuie menţinut cu bani ucraineni (şi europeni, fireşte), cam ca-n Transnistria, unde însă conflictul e îngheţat şi nici graniţă comună cu Rusia nu există.
Între timp luptele continuă cu înverşunare în Estul Ucrainei: La Debalţevo se înregistrează mii de morţi şi răniţi în confruntarea pentru oraşul strategic (rămas în partea ucraineană după negocierile de la Minsk), dar asaltul continuă şi în alte regiuni din Donetsk şi Lugansk, unde se marchează „noi câştiguri strategice”. Iar dacă e să ne uităm la cantitatea de armament introdusă de Rusia în regiune, vedem că ea depăşeşte armamentul unei ţări membre NATO de asemenea dimensiuni, iar această realitate ne arată că acolo e o frontieră Vestică întărită a Rusiei, cu capacitate de atac în continuare a ofensivei în inima Ucrainei.
Putin nu e nici Jirinovski, care dorea Kievul ars cu napalm, nici nu susţine afirmaţiile separatiştilor care „dovedesc cu hărţi că acolo e Rusia”. Dar nici nu respinge aceste afirmaţii. În condiţiile continuării ofensivei şi a nerespectării acordului de la Minsk, sancţiunile trebuie amplificate, dar trebuie să realizăm şi faptul că „războiul de falie” continuă şi că Occidentul este obligat să îndiguiască extinderea cuceririlor ruse, să apere Ucraina democratică şi spaţiul de prezervare a valorilor occidentale şi să construiască linia de apărare a Kievului în Estul Ucrainei, inclusiv cu armament defensiv transferat. Este linia de apărare a Occidentului, nu numai a Ucrainei, iar Kievul a trimis deja o listă de „arme letale defensive” preliminară spre analiza Congresului şi Preşedintelui SUA.
Recomandările noastre
