Nu o luați altfel decît o spun: în viață, a doua oară este mai importantă decît prima oară. Prima oară poate fi o întîmplare, un accident, un capriciu, o scăpare, o coincidență. A doua oară, însă, este întotdeauna destinul!
O fi prima șansă minunată, dar a doua șansă este, cu adevărat, relevantă. Abia după a doua șansă, prima spune pe de-a întregul ce are de spus. Cei care rămîn la deliciile primei întîmplări și nu mai încearcă și a doua oară refuză, de fapt, să-și chestioneze steaua. Nu spun că sînt fricoși, dar nici înțelepți nu sînt. Norocul nu se forțează, știu, dar dacă limitele lui sînt mai largi decît par la prima vedere?
Cînd a venit prin oraș vestea că o echipă de tineri cineaști face un film actual inspirat de capodopera caragialiană „Două loturi”, am devenit nerăbdător. Era, cumva, de la sine înțeles că vom avea o recitire cinematografică a cunoscutei proze. Dar surpriza a fost cu atît mai mare cînd a apărut filmul: în afară de sugestia din titlu, urmele lui Caragiale în acest film sînt atît de fine încît le poți afla doar dacă îl analizezi cu lupa și ai o deprindere maniacală să găsești corespondențe acolo unde nimeni nu le vede.
„Două lozuri”, acum pe ecrane, este un film entuziasmant! O comedie simplă și perfectă. Într-o epocă în care realizatorii de film socotesc că este de datoria spectatorului să stea 3 ore în scaun ca să le priceapă arta, un film de o oră și jumătate este o binecuvîntare. Firește, în cazul filmului scris și regizat de Paul Negoescu nu durata lui este marea-i calitate, ci ceea ce umple această durată. Dar nu am putut să mă abțin să nu laud pe cineva care, în zilele noastre, este în stare să spună pe limba filmului o asemenea poveste în doar 86 de minute.
Mie, împătimit de Caragiale, filmul acesta, din 2016, mi-a arătat un „ce” interesant, care se vede bine dacă îl pui față-n față cu povestirea Patronului, scrisă acum mai bine de 110 ani. Dacă la Caragiale, dl. Lefter și amicul său pleacă de la bun început în căutarea celor două loturi, în film cei trei pleacă în căutarea unui singur bilet de loterie. Mărturisesc că, imediat după ce acțiunea a început, am așteptat să apară cumva și cel de-al doilea bilet. Bine, bine, mi-am spus pe tot parcursul filmului, rîzînd adesea, înduioșîndu-mă de cîteva ori, prins cu totul de film, unde e al doilea loz? La Caragiale, se știe, cîștigul este ratat din cauza unei încurcături colosale: numerele jucate de bietul Lefter au ieșit, dar nu pe biletele jucate de el, ci invers. Ce jucase Lefter la Constanța - Universitate ieșise la București - Astronomie și invers. Adică, viceversa! În film, drumul norocului spre ghinion este ceva mai complicat. La Caragiale, tocmai dublul ucide norocul. Dublul întinde mereu o capcană. În filmul lui Negoescu, dimpotrivă, dublul exacerbează norocul. La Caragiale, bietul Lefter (ce nume!) este ghinionistul pur. La Negoescu, Dinel este norocosul absolut - el nimerește numerele, ba chiar de două ori la rînd, dar nu poate fructifica șansa din cauza unui fel de „mîșkinism” autohton. Lefter, în căutarea propriei demnități, se grăbește. Dinel, în exercițiul unei bunătăți aproape patristice, se rătăcește în drumul spre noroc. Lefter sfîrșește nefericit, ba chiar pierzînduși mințile, probabil. Dinel sfîrșește fericit, cu Gina reîntoarsă acasă.
La Negoescu, cel de-al doilea loz este cheia întregului film și el apare abia în ultimele 2-3 minute, atunci cînd nu te mai aștepți. Abia cu al doilea loz înțelegi totul! Dinel nu a fost frămîntat de altceva decît de viitorul incert al mariajului cu Gina, plecată în Italia, de unde veneau vești mai degrabă îngijorătoare. Totuși, Gina se întoarce la el și, e limpede, îl iubește. Happy-end-ul îngrijorării lui Dinel, norocosul, face ca povara nereușitei, a ghinionului, să treacă asupra amicilor săi. Ei sînt cei cu adevărat nefericiți.
De altfel, personajul Dinel este splendid, atașant, exemplar în cheie umană. Cine vede în Dinel un ratat, vede un ratat în orice om cu adevărat bun din lume și nu înțelege cum a fi bun este o calitate atît de tare, încît acoperă cu prea plin orice și oricîte alte scăderi.
Dacă nu ați văzut, încă, „Două lozuri”, nu mai întîrziați! Dacă l-ați văzut, să vă gîndiți încă mult timp de acum înainte la acest film. Va fi un gînd care vă va aduce mereu un zîmbet și va zidi ceva în dumneavoastră.
Recomandările noastre
