În lume sunt 1,6 miliarde de musulmani, răspândiţi pe tot globul, din Maroc, până în Indonezia, şi reprezintă religia dominantă în Africa de Nord şi Orientul Mijlociu. 85 % dintre musulmani din lume sunt suniţi şi 15 % sunt şiiţi, iar în lumea arabă proporţia este chiar mai mare, doar un musulman din 10 este şiit.

Populaţia şiită este majoritară doar în Iran, Irak, Azerbaidjan şi Bahrein, iar în Yemen, Liban, Kuweit, Siria şi Qatar sunt comunităţi şiite semnificative.Dar de ce se urăsc suniţii şi şiiţii? Că îi venerează tot pe Allah şi pe profetul său Mahomed? Diferenţele religioase dintre cele două grupări religioase nu ar fi importante, există familii mixte şi prietenii, iar marea majoritate a suniţilor şi şiiţilor convieţuiesc în pace. Mulţi musulmani spun: “Da, sunt destui suniţi care nu-i plac pe şiiţi. Dar acest fel de probleme apar în toate religiile”. Alţii explică lucrurile altfel. Principalul motiv al divergenţelor este vechi de 14 secole şi este legat de succesorii Profetului Mahomed. Adevăratele probleme între oameni  apar atunci când unii şiiţi îi denigrează sau chiar îi înjură pe primii trei califi care i-au urmat profetului şi pe care suniţii îi consideră legitimi. Acest lucru provoacă fricţiuni, divizare şi neîncredere şi duce câteodată la violenţă şi ură între cele două comunităţi.

Ce a provocat divizarea suniţi-şiiţi?

Separarea a început în anii de după moartea lui Mahomed, fondatorul credinţei musulmane sau a Islamului. Profetul Mahomed a murit în anul 632 d.H. fără să-şi fi desemnat un succesor care să devină calif, conducătorul politic şi religios al lumii musulmane. Neînţelegerile au început atunci când un grup de musulmani l-au ales calif pe Abu Bakr, tovarăş al lui Mahomed, iar un alt grup, mai restrâns, a considerat că succesor ar trebui să fie Ali ibn Abu Talib, văr şi ginere al lui Mahomed. Musulmanii care au crezut, şi cred, că Abu Bakr trebuia să fie succesorul lui Mahomed au devenit cunoscuţi ca suniţir susţinătorii lui Ali au primit numele de şiiti. Până la urmă, ambii bărbaţi au purtat acest titlu. Primul calif a fost Abu Bakr, urmat de Umar ibn al-Khattab şi de Uthman ibn Affan, ambii asasinaţi, iar în anul 656, la 24 de ani de la moartea lui Mahomed, devenea calif şi Ali, favoritul şiiţilor.

Ali a avut de înfruntat opoziţia Aishei, fiica lui Abu Bakr şi soţia lui Mahomed, care îi contesta autoritatea şi îl critica pentru lipsa  de interes în pedepsirea ucigaşilor lui Uthman. Aisha a reuşit chiar să strângă o armată împotriva lui Ali, acţiune care a dus la prima fitna (război civil islamic). Ali a învins în bătălia de la Bassora, rămasă în istorie sub numele de “Bătălia cămilei”, dar a sfârşit şi el asasinat, în anul 661.

Mahomed a prevăzut divizarea islamismului în 73 de secte

De-a lungul secolelor, tensiunile dintre cele două curente religioase au fost alimentate chiar de Hadith – învăţăturile şi tradiţiile moştenite de la Mahomed – în care profetul spunea: “Ummah, comunitatea mea, va fi divizată în 73 de secte.... dintre care doar una va supravieţui”. Inevitabil, atât suniţii, cât şi şiiţii pretind că sunt singura sectă pur islamică. Sub conducerea primilor patru califi  au fost întărite instituţiile politice, sociale şi religioase ale islamului, iar noua credinţă s-a răspândit dincolo de Peninsula Arabică, spre est în Imperiul Persan, spre nord în cel Bizantin şi spre vest în nordul Africii.

O schismă aemănătoare ca cea dintre ortodocşi şi catolici

După moartea Ali, unitatea califatului a cedat. Suniţii au continuat cu dinastia Umayazilor şi cu alte dinastii care au dus la formarea Imperiilor Otoman şi Mogul, care controla aproape întreg subcontinentul indian şi regiuni întinse ale Afganistanului, iar pentru şiiţi conducerea s-a transmis prin intermediul imamilor, despre care se credea că sunt numiţi în mod divin din familia lui Mahomed. Al doisprezecelea şi ultimul imam şiit a murit la sfârsitul secolului IX, iar după câteva sute de ani s-a întrunit un consiliu care a ales un Ayatollah, liderul religios suprem al şiiţilor. Diviziunea a fost la început motivată politic şi a evoluat într-o adevărată mişcare religioasă, deşi nu sunt mari difenenţe de credinţă, iar în mai mult de un mileniu, sciziunea a făcut ca fiecare dintre cele două curente religioase să-şi dezvolte propriile culturi, doctrine şi şcoli de gândire.

Şiiţi şi suniţi duşmani şi astăzi cu aceeaşi carte sfântă: Coranul

Diferenţele dintre sunism şi şiism, cele două curente principale ale credinţei islamice, au alimentat de-a  lungul secolelor conflictele politice şi religioase în Orientul Mijlociu. Tensiunile au ajuns din nou în lumina reflectoarelor pe fondul războiului civil din Siria şi, mai recent, al tensiunilor dintre Arabia Saudită şi Iran. Sunt însă disputele religioase cauza principală a violenţelor din Orientul Mijlociu? În fiecare dintre grupările religioase sunt moderaţi sau extremişti. Şi suniţii şi şiiţii sunt de acord că Mohamed este mesagerul lui Allah şi urmează cei cinci stâlpi ritualici ai islamului, care includ postul în timpul Ramadamului, cinci rugăciuni zilnice şi Hajj, pelerinajul anual la Mecca. De asemenea, şi şiiţii şi suniţii au cartea sfântă Coranul, cuvântul lui Allah.

Credinţă asemănătoare, ritualuri diferite

Între suniţi şi şiiţi există însă mai multe dispute în interpretarea mai multor pasaje cheie din Coran şi din Hadith, spusele lui Mahomed, şi asupra identitătii lui Mahdi, mântuitorul musulman care urmează să vină. Suniţii sunt adepţii credinţei că puterea divină le guvernează viaţa de zi cu zi, în timp ce şiiţii cred mai mult în recompensele vieţii de apoi şi a semnificaţiei acestui loc în celebrarea martiriului. O diferenţă în ritualuri este că sunniţii se bazează în principal pe Sunnah, înscrisuri ale învăţăturilor şi sfaturilor profetului Mohamed, care le dictează acţiunile, în timp ce şiiţii se bazează mai mult pe ayatollahi, pe care îi văd ca pe un semn al lui Allah pe pământ. În privinţa sărbătorilor, una dintre cele mai importante pentru musulmanii şiiţi este a zecea zi a lunii sfinte Muharram (prima lună în calendarul islamic) când se celebrează data morţii lui Husayn ibn Ali, nepotul profetului Mohamed şi fiul lui Ali. Sărbătoarea de „căinţă colectivă prin plânsete şi autoflagelare“ este numită Ashoura. Această practică este specifică doar şiiţilor şi deseori este criticată de sunniţi care nu sărbătoresc nimic în acea zi şi nici nu-i văd importanţa.

Mitul vechi al urii religioase alimentat de suniţii saudiţi şi şiiţii iranieni

Vechea dispută religioasă este de fapt istorie şi nu explică în totalitate toţi factorii politici, economici şi geostrategici care alimentează actualele conflicte din Orientul Mijlociu care ameninţă nu doar această regiune. Astăzi, sciziunea dintre suniţi şi şiiţi e explicată mai puţin de teologie şi mai mult de politică. Sectarismul suniţi-şiiţi care pare să sfâşie Orientul Mijlociu e doar un instrument folosit în moderna rivalitate politică dintre Iranul şiit şi sunita Arabie Saudită şi deşi analiştii politici consideră că pericolul unei confruntări directe între cele două puteri regionale este limitat, furtuna diplomatică şi efectele sale economice pot duce la destabilizarea uneia dintre cele instabile şi mai  militarizate regiuni de pe glob.

Au început să-şi omoare clericii

Recentele tensiunile diplomatice dintre Regatul Arabiei Saudite au izbucnit după executarea în regatul saudit, în 2 ianuarie 2016, a unui cleric şiit împreună cu alte 46 de persoane acuzate de terorism, imediat urmată de atacuri asupra ambasadei saudite de la Teheran, capitala Iranului. După Arabia Saudită şi alte patru state arabe, Bahrein, Sudan, Djibouti şi Qatar, au rupt relaţiile diplomatice sau şi-au rechemat preventiv ambasadorii de la Teheran.

Problemă politică sau religioasă?

Marc Lynch, profesor la George Washington University şi specialist în problemele Orientului Mijlociu, analizează situaţia din Orientul Mijlociu în articolul său intitulat “Why Saudi Arabia escalated the Middle East’s sectarian conflict”, iar vechea dispută teologică nu este văzută drept cauză principală a actualelor conflicte. Nici alţi specialişti în problemele Orientului Mijlociu nu consideră sectarismul suniţi-şiiţi a fi o principală problemă religioasă, ci mai curând una politică. Jurnalistul Mehdi Hasan de la Al Jazeera explică sugestiv că această veche ură religioasă este doar un mit şi explică cum doar politica şi interesele geopolitice au condus la actualele violenţe şi haosul din Orientul Mijlociu.

Totul se reduce la puterea petrolului

Regatul Arabiei Saudite este o moharhie absolută, este cea mai mare ţară arabă, ocupă mai mult de 2 milioane de km pătraţi din Peinsula Arabă şi 90% , din cei 30 de milioane de lucuitori, sunt suniţi.

Este ţara celor doua moschei sfinte, Mecca şi Medina, cele mai sfinte locuri ale Islamului. Cu rezerve dovedite de ţiţei brut de 267 de miliarde de dolari, deţine o cincime din rezervele mondiale de petrol. Republica Islamică Iran o suprafaţă suprafaţă ceva mai mică, are doat 1.6 milioane de km pătraţi, dar o populaţie de 75 de milioane, din care are 95 % sunt şiiţi. Cu rezerve de aproximativ 150 de miliarde de barili, 10% din rezervele totale dovedite de petrol ale omenirii, Iran este şi al patrulea mare producător de petrol din lume. Relaţia Iran-Arabia Saudită a fost una de rivalitate încă din 1979, odată cu ascensiunea economică bazată pe petrol a Arabiei Saudite sunite şi Revoluţia Isalmică din Iranul şiit, pe care acesta a încercat printr-o politică externă agresivă să o exporte în întreg Orientul Mijlociu.

Irak-ul, beligerant şi victimă colaterală

Un an mai târziu, Iranul intra într-un război de opt ani cu Irakul vecin, de asemenea majoritar şiit, dar unde clasa politică conducătoare era sunită, iar Saddam Hussein se temea că va fi înlăturat de la putere de exportul de revoluție din Iran şi de asemenea avea ambiţia ca Irakul să devină principala putere militară şi economică din zonă. Deşi Iranul era de departe cel mai puternic stat din zonă, iar armata iraniană, a cincea din lume din punct de vedere al efectivelor şi echipării, datorită  sprijinului acordat de Statele Unite, războiul s-a încheiat cu retragerea Iranului din zonele ocupate, iar Saddam Husein a rămas pe poziţii. Lucrurile aveau să se schimbe din 2003, când sub pretextul  faptului că Irakul ar deţine arme de distrugere în masă şi că ar susţine terorismul internaţional, teritoriul său a fost invadat şi ocupat de trupele coaliţiei conduse de SUA, iar Saddam Hussein a fost capturat şi executat de către guvernul şiit nou format, în decembrie 2005.  SUA şi-a retras personalul militar în decembrie 2011, dar insurgenţa irakiană continuă, alimentată şi de rivalităţile dintre şiiţi şi suniţi.

“Primăvara arabă” a turnat gaz pe foc

În 2011, în contextul Primăverii Arabe, începea şi războiul civil din Siria, alimentat şi el de rivalităţi sectare, între preşedintele Bashar al-Assad şi apropiaţii săi aparţinând sectei şiite alawite şi grupările insurgente din ţară, inclusiv grupul terotist Statul Islamic cu aderenţi de origine sunită, şi care a generat una dintre cele mai mari crize umanitare din istorie. Recent, CNN nota într-o analiză despre situaţia din Siria, că acest conflict militar este de fapt un “proxy-war” (n.r. – război prin intermediari) între Rusia şi Statele Unite ale Americii, fiecare dintre cele două puteri mondiale cu interese geostrategice în zonă alimentând părţile combatante. Tot Primăvara Arabă i-a permis Iranului să agite şi situaţia în Bahrein, unde majoritatea şiită e condusă de un emir sunit, să creeze agitaţie în zona şiită de la Marea Roşie din Arabia Saudită.

Dar şi Arabia Saudită a acţionat în Yemen pentru eliminarea preşedintelui cu susţinere hutită şi preluarea controlului în statul din Golf, urmată de un război sectar cu multe prezenţe jihadiste, în care Al Qaeda şi-a consolidat controlul şi poziţiile. Şi războiul civil din Yemen a devenit un proxy war, cu Iranul susţinându-i pe rebelii şiiţi hutiţi care au alungat guvernul domunat de suniţi, în timp ce o coaliţie condusă de Arabia Saudită  încearcă să reinstaleze o conducere sunită. Aşadar, tensiunile dintre Arabia Saudită şi Iran se reduc la lupta de a fi o putere dominantă în Orientul Mijlociu şi la faptul că fiecare dintre cele două state reprezintă cele curente principale ale credinţei islamice.

Surse: independent.co.uk, vox.com, resurseislamice.wordpress.com, stiriletvr.ro