Mircea Radu, binecunoscutul prezentator de televiziune, revine în atenția publicului. Nu cu o nouă emisiune, ci cu prima sa carte, Povești cu gust, în care ne arată că este și un priceput bucătar.

Mircea Radu nu a scris o carte obișnuită de bucate. Dimpotrivă. Mircea Radu se relevă un adevărat narator povestind cu mult umor surprinzătoare întâmplări din trecutul său, unele din copilărie, altele din vremurile mai apropiate. Fiecărei povești îi asociază, cumva de la sine, datorită unor fine și discrete jocuri ale memoriei și ale gustului, o rețetă.

Volumul „Povești cu gust”, de Mircea radu, a apărut la Curtea Veche Publishing.

Iată povestea și rețeta... „Păstrăvului în sare” à la Mircea Radu.

 

Păstrăv în sare

Când îl ascult pe Jovanotti cântând Insieme, mă gândesc că e obligatoriu să ai până-n 30 de ani şi maşină decapotabilă, iar una dintre iubitele tale să aibă părul lung. Şi să fie vorbăreaţă, şi să aibă strungăreaţă, şi să îţi spună cu gura până la urechi cât de mult te iubeşte, apoi să râdă în nas tăcerii tale.

Iar distanţa dintre locul de unde aţi plecat şi locul unde trebuie să ajungeţi e suspendată şi voi sunteţi opriţi în timp, undeva unde nu contează mai nimic. Şi ţi-l aduci aminte pe proful tău de fizică, un tip tuns foarte scurt, care câteodată fuma în timpul orelor de-al dracului ce era şi căruia îi ştia de frică toată şcoala, fiindcă avea renume de om sever, dar corect, o combinaţie ce-i îngrozeşte pe elevii mediocri, iar tu erai unul dintr-ăia… Noroc că pe tine te simpatiza, pentru că i-ai zis odată, în timpul unei ore, că tu nu crezi că timpul curge, ci mai degrabă că noi curgem prin timp, moment în care s-a făcut linişte în clasă, iar proful ţi-a cerut să-l lămureşti…

Şi atunci i-ai spus, îmboldit de curajul preadolescenţei tale, că, deşi se zice „timpul nu stă în loc“ şi toată lumea ştie expresia asta, tu crezi că, dimpotrivă, e singurul lucru care stă nemişcat. Şi că, dacă ar fi după tine, nu ai măsura timpul în secunde sau minute sau ani de zile, ci în metrii sau milele marine pe care le lăsăm în urmă cu ocazia trecerii noastre prin timp. Şi ai simţit nevoia să dai un exemplu, şi ai formulat ca înaintea unui experiment: „Dăm drumul unui şurub într-un borcan cu miere şi-i urmărim căderea. Aşa e cu timpul şi cu trecerea noastră“… Apoi l-ai văzut pe prof zâmbind şi ridicând din sprâncene cu mirare — la fel a făcut şi mulţi ani după momentul ăsta, când v-aţi întâlnit întâmplător în Piaţa Romană şi te-a întrebat: „…Şi totuşi, de ce ai comparat omul cu un şurub?“

Chiar aşa… O poţi compara pe ea, una dintre iubitele tale, cea care te însoţeşte acum în maşină, cu un şurub? Niciodată. Ea nu e practică deloc — însă, da, şi ea, şi tu, amândoi în raport cu timpul-miere, sunteţi ca şurubul ăla… Da, şi Jovanotti, până şi el, ajuns la versurile: „Quell’istante di magia, quando siamo come ora, insieme“, care îţi plac ţie mult şi pe care le cântă ea acum, cu strungăreaţa ei cu tot, ridicându-şi mâinile cât poate de sus, într-un dans fericit cu cerul cald şi bun de deasupra…

Maşina îşi continuă drumul către un apus, iar ţie îţi vine în minte o altă tâmpenie pe care au inventat-o oamenii legat­ă de timp — enunţul ăla cu „timpul lasă urme“… Ştiai tu pe cineva care avea asta ca expresie favorită, folosind-o de câte ori putea: un fost plutonier, care mânca peşt­e de două ori pe săptămână, miercurea şi vinerea, acum un pensionar ce îmbătrânise urât. Era arţăgos, plin de toane şi fuses­e pus administrator de bloc, o meserie, sau ce-o fi ea, în care eşti un fel de Dumnezeu al lucrurilor mici…

Şi zicea el: „Doamnă Cutărescu, să vă plătiţi întreţinerea! Eu, ca plotoner, atât vă spun: timpul lasă urme!“ Şi ca să fixeze şi mai bine în capul ăleia ce a vrut să spună, cu o mână îşi întindea ridurile de pe fruntea cheală şi cu cealaltă zăngănea nişte chei pe care le ţinea în buzunar… Ce-o mai fi făcând „plotoneru,“? O mai mânca atâta peşte?, te trezeşti întrebându-te fără nicio noimă… Nu, timpul nu lasă nicio urmă, însă oamenii, da — lasă urme în alţi oameni, în timpul căderii lor prin miere…

Şofezi pe serpentine line, printre nişte dealuri, către o casă cu gard rar, prin care se vede marea. Şi furi cu coada ochiului la picioarele ei, gândind că în noaptea asta vei bea coniac, nu mult, ci atât cât încape în scobiturile din spatele genunchilor ei rotunzi… Şi ea îţi va spune, de parcă ar fi auzit ce gândeşti, că nu poate înţelege de ce te iubeşte şi va fi rândul tău să râzi… Apoi vei privi o clipă cum oglinda retrovizoare înghite linia continuă a drumului şi vei zice cu voce tare: „Ce frumos…“. Iar ea va fi mulţumită şi te va iubi şi mai mult.

Semnează Mircea Radu.

Rețeta:

 

 

 

Ingrediente (pentru 4 persoane)

4 păstrăvi evisceraţi, a 400–600 g fiecare

2 kg de sare grunjoasă

Cum se face

Se aşterne un strat de sare grunjoasă în tava cuptorului.

Deasupra se aşază păstrăvii, peste care se pune sare, până când sunt acoperiţi complet (nu te teme: carnea nu va lua din sare decât atât cât îi va trebui şi nu se va arde, pentru că sarea va acoperi peştii cu o crustă protectoare, în interiorul căreia ei se vor coace).

Bagă tava în cuptorul preîncălzit la 170°C, urmând să o scoţi după o oră.

Sparge crusta de sare cu dosul unei linguri şi aşază păstrăvii curaţi pe farfurie.