Clişeul propagandistic european îl prezintă pe fostul premier britanic Winston Churchill ca pe un fel de federalist vizionar ale cărui idei măreţe, iată, sînt sufocate de ignoranţa britanicilor de astăzi.
El este cel care a vorbit, cel dintîi după al doilea război mondial, despre „Statele Unite ale Europei” – aşa se spune în broşurile plătite din bani europeni, prinse între coperţi lucioase, cu stele galbene pe fond albastru. Aşa se spune şi prelegerile eurocraţilor şi în declaraţiile politicienilor pro-europeni. Doar că şi broşurile şi prelegerile şi politicienii suferă de aceeaşi meteahnă: dau citate fără să le citească. Iar cazul citatului referitor la „Statele Unite ale Europei” anticipate/dorite de Churchill nu e chiar aşa cum ni se prezintă.
În august-septembrie 1946, Winston Churchill, la acel moment lider al Opoziţiei loiale Majestăţii Sale, a petrecut cîteva săptămîni de vacanţă într-o vilă din Bursinel, un sat minunat de vreo 200 de locuitori de pe malul lacului Léman, la invitaţia guvernului helvet. Fostul prim-ministru a rămas în acele zile departe de ochii lumii, odihnindu-se şi îndeletnicindu-se cu ceea ce-i plăcea cel mai mult: lectura şi pictura. Izolarea, însă, a trebuit să ia sfîrşit la un moment dat. Churchill, care se apropie de 72 de ani, s-a simţit atît de bine la Bursinel, încît a vrut să mulţumească personal tuturor celor care îl invitaseră şi îl primiseră. Cînd a părăsit vila, Churchill a cerut să cunoască pe toţi poliţiştii care îi asiguraseră securitatea în timpul vacanţei, le-a strîns mîna şi le-a dăruit, după obiceiul său, cîte un trabuc dintre acelea care apar între degetele sale în mai toate fotografiile. A plecat, apoi, cu trenul la Berna, ca să mulţumească personal Preşedintelui Confederaţiei şi guvernului. La sosirea în gară, a fost preluat de o maşină decapotabilă şi plimbat prin oraş în faţa unor mulţimi de oameni care l-au ovaţionat, făcîndu-l să lăcrimeze. A doua zi, Churchill şi micul lui anturaj au ajuns la Zürich, unde au avut parte de acelaşi entuziasm. Presa vremii remarcă uimită atmsofera stîrnită de prezenţa acestui colosal om politic în liniştita şi mai degrabă apatica Elveţie. Cînd, în seara zilei de 19 septembrie 1946, Winston Churchill a urcat la tribuna Sălii Mari a Universităţii din Zürich, sala era înţesată de un public nerăbdător să-l asculte, iar el nu i-a dezamăgit, căci era în mare formă. „Vreau să vă vorbesc despre tragedia Europei”, a început Churchill şi, semnificativ, a vorbit perfect echilibrat despre trecutul şi viitorul continentului. Ca şi cum tragedia trecutului ei se poate prelungi în viitor...
Printre altele, Churchill a spus că Europa nu are altă şansă de a evita tragediile în viitor decît aceea de a merge pe calea unei tot mai strînse integrări între statele ei, iar binomul franco-german trebuie să conducă aceast proces istoric. Franţa va trebui să ierte Germania şi să se apropie tot mai mult de ea, tocmai pentru a-şi păstra autoritatea morală în Europa. La rîndul ei, Germania va trebui să înţeleagă că singura ei şansă de a recăpăta statură europeană este să renască alături de Franţa. Dar, spune Churchill, acest binom, deşi esenţial, nu e suficient. Va trebui găsit un aranjament în care fiecare ţară europeană, indiferent căt e de mică, să stea la masa deciziei cu marile puteri ale continentului. De aceea, soluţia „unui fel de State Unite ale Europei” se impune. Churchill mai atrage atenţia asupra urgenţei proiectului: arma nucleară, la data cuvăntării, se afla doar în mînă americană, însă Churchill a anticipat corect că e o chestiune de timp ca această teribilă armă să ajungă în mîn mai multor ţări, care vor fi libere să o utilizeze nu neapărat în scopul asigurării păcii.
Însă, ceea ce nu menţionează propaganda este că Churchill vedea „Statele Unite ale Europei” fără Marea Brtianie! În mintea lui, cele trei mari structuri statale ale lumii civilizate erau Statele Unite ale Americii, Commonwealth-ul şi Europa astfel unită. Această opţiune a lui se vede limpede în ultima frază a cuvîntării, în care Churchill afirmă că Marea Britanie, acest „Commonwealth al Naţiunilor”, împreună cu Statele Unite ale Americii şi Rusia Sovietică trebuie să fie susţinătorii şi prietenii acestei viitoare Europe. Prin urmare, în mintea lui Churchill UK nu era în SUE! De altfel, anul 1946 a rămas drept unul dintre cele mai lucide momente din viaţa politică a lui Churchill. Cu cîteva luni înaintea cuvîntării de la Zürich, el vorbise la Colegiul Westminster din Missouri, SUA despre cortina de fier care a căzut peste Europa, de la Baltica la Adriatica. Scăpat de grijile guvernării după înfrîngerea în alegerile din 1945, Churchill începuse să colinde lumea şi să-i spună, în faţă, mari adevăruri.
PS Propaganda pro-europeană a devenit, după Brexit, anti-britanică şi face tot ce poate să devină un fel de echivalent cu semn schimbat al lui Nigel Farage. Am notat, de pildă, că oameni politici importanţi din ţările continentului cer să nu se mai vorbească engleza, pe la Bruxelles şi Strasbourg cel puţin, din moment ce englezii au votat ieşirea din UE. Ar urma, logic, suprataxarea biletelor de intrare la reprezentaţiile cu piese de Shakespeare şi dărîmarea clădirilor făcute de Norman Foster în Spania, Franţa, Olanda sau Germania pe motiv că, deşi e cel mai mare arhitect în viaţă, e britanic. Evident, prostia este democratic răspîndită pe ambele maluri ale Canalului...
Recomandările noastre
