Dacă rămînem în termenii stricţi şi deformatori ai „brandingului” şi „marketingului”, Biserica este pe cale să piardă cel mai mare avantaj din lume.
Pînă relativ recent, Biserica avea exclusivitatea în a opera asupra celui mai important element omenesc, adică sufletul său. A apărut psihologia ca ştiinţă şi exclusivitatea s-a pierdut. Apoi, Biserica avea şi „monopol” asupra propovăduirii învăţăturilor lui Isus Cristos în lume. De fapt, încrederea în Biserică pe asta se şi baza în mod real: pe încrederea în Isus Cristos. De la un timp, în întreaga creştinătate, a apărut fenomenul „privatizării” lui Isus. Învăţaţi de societate că sînt liberi, oamenii înţeleg să se elibereze şi de ritual. În fond, dacă sînt liber, pot să-l găsesc pe Isus după cum cred eu, pot să dezvolt cu El o relaţie personală şi convenabilă mie, pot să mă lipsesc de preoţi, de Biserică, de constrîngerile regulilor ei. Ba, mai mult, fiind liber sînt şi deştept (astea două merg mînă-n mînă, se ştie): aşa că pot, la o masă cu prietenii, să şi explic de ce ritualurile sînt o tîmpenie şi eu, deştept cum zic, ştiu mai bine cum se ajunge la Dumnezeu. Asta dacă chiar mă interesează. Pentru că sînt atît de liber, încît pot trăi foarte bine şi fără să mă intereseze Dumnezeu. În fine, în suma lor, exclusivitatea lucrurlui cu sufletul omului şi monopolul asupra figurii şi învăţăturii lui Dumnezeu întrupat asigurau Bisericii un avantaj enorm. De la un timp, acest avantaj se pierde, pe măsură ce componentele sale se dizolvă.
Dacă cineva va avea ideea de a pune în aceste sondaje o întrebare adiacentă celei referitoare la încrederea în Biserică, şi anume una referitoare la încrederea în Isus Cristos, exact aşa cum se întreabă despre încrederea în orice alt personaj al lumii noastre, am convingerea că ar ieşi o mare surpriză. Încrederea în Isus ar fi enormă, cam la cotele la care era încrederea în Biserică în anii 1990, iar încrederea în Biserica lui ar scădea, poate, şi mai mult. Sînt sigur că unii dintre cei care mai au încredere în Biserică, se gîndesc, de fapt, la Mîntuitor şi nu la preotul din colţ ori la Patriarh. Odată ce li se va oferi şi această variantă de răspuns, oamenii vor putea ei înşişi să fie mai limpezi. Iar pentru Biserică, aceasta este, probabil, cu adevărat cea mai periculoasă întrebare de sondaj.
Întîlnesc tot mai mulţi oameni care-mi spun că se roagă în felul lor, că îl au ei pe Dumnezeu cu ei, că n-au nevoie de Biserică. Vreau să spun că lipsa de încredere în Biserică se originează, în imensa majoritate a cazurilor, într-o experienţă directă, punctuală, cu clerul. Un preot care s-a purtat nepotrivit într-un context de mare emoţie personală, un reportaj la televizor despre limuzina episcopului, o analiză „obiectivă” a costurilor Catedralei Neamului, o poveste spusă de cineva drag despre o faţă bisericească păcătoasă, o replică arogantă a unui înalt ierarh – în fine, asemenea lucruri formează de fapt, opinia omului în legătură cu Biserica. Şi toate acestea, prin adiţie, dau fenomenul social pe care îl consemnăm acum. Acestor experienţe directe li se adaugă şi o bună doză de ignoranţă. Cum ziceam, nu am dubii că imensa majoritate a oamenilor cred că există Dumnezeu. Dar, chiar dacă cred, oamenii ştiu atît de puţin despre asta, încît nu au deloc habar ce rost are Biserica (nu clădirea, ci instituţia mistico-lumească) în credinţă. Dar Biserica ştie foarte bine ce rost are. Dintr-un motiv sau altul, Biserica a neglijat pînă acum rosutl său cel mai important. S-a preocupat să facă naţiuni, să meargă în războaie, să lămurească dilemele morale ale momentului, să facă partide şi să cîştige loc la masa deciziei guvernamentale, să presteze servicii sociale be bază, de la educaţie la sănătate, de la hrănirea celor care n-au din ce bea apă la găzduirea celor care n-au acoperiş deasupra capului, la creşterea orfanilor şi copiilor abandonaţi. Nu e deloc rău că a făcut aceste lucruri. Mereu i se va spune, însă, că face insuficient, pentru că în aceste domenii niciodată nu există „de-ajuns”. Biserica trebuie să rămînă solidară cu creaţia Dumnezeului nostru şi, de aceea, cu sentimentul sisific al datoriei niciodată împlinite, trebuie să continue cu această operă. Dar, tocmai pentru a-şi regăsi rostul în lume, Biserica ar trebui să profite de acest moment, să se socotească descărcată de obligaţia de a plăcea poporului şi să-şi propună să-şi regăsească vocaţia profetică. Nu după mulţumire populară şi încredere publică trebuie să alerge Biserica, ci după Isus Cristos, cel care este capul ei.
Iar primul pas care ar trebui făcut imediat este acela de a o rupe cu statul şi cu politica. Asta, desigur, presupune ca Sinodul şi înaltul episcopat, deopotrivă cu tot clerul, să accepte că trebuie să înceapă să trăiască după cît produce altarul şi atît. Un leu produce, de un leu trăieşte Biserica - un milion produce altarul, de un milion trăieşte Biserica. Nu mai trebuie accesat nici un ban de la bugetul public! Prea multe umilinţe îndură Biserica pentru aceşti bani. Şi aceste umilinţe, iată, se văd în preferinţele publicului. Pare riscant, dar riscul merită asumat. Şi chiar dacă situaţia materială a Bisericii se va deteriora într-o anumită măsură, cît de mic este acest preţ faţă de enormul beneficiu pe care l-ar putea avea Biserica regăsindu-şi misiunea. Nu trebuie slujit nici poporul, nici Cezarul – ei se slujesc unul pe celălalt. Trebuie slujit Dumnezeu şi atît! Oricum, e atît de mult...
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
