Probabil că mulţi dintre observatorii schimbului de mesaje publice politico-diplomatice iscate de recenta festivitate de la Deveselu se întreabă de ce ruşii o ţin langa că sistemul anti-rachetă amplasat în comuna olteană este ofensiv, cînd toată lumea ştie că este defensiv.
De ce se tem ruşii de o armă defensivă? Pe de o parte, vor fi mulţi care, ştiind cam cum sînt ruşii, cred că e un nou episod de paranoia. Pe de altă parte, vor fi mulţi şi dintre cei care, tot ştiind cum cînt ruşii, vor spune că frica lor este jucată anume ca să obţină ceva în schimb, într-un eventual troc strategic. Ruşii ştiu bine că de pe lansatoarele de la Deveselu nu pot pleca rachete spre teritoriul lor. Mai mult, nici măcar nu pot pleca rachete interceptoare împotriva unor eventuale rachete ofensive lansate de Rusia împotriva Europei. Dar, jocul de-a spaima menit să dea americanilor sentimentul că ar datora ceva Rusiei în urma amplasării sistemului anti-rachetă în România trebuie jucat de la Kremlin. În fine, vor fi şi dintre cei care cred că enervarea rusă ascunde, totuşi, ceva ce nu ni se spune, de fapt. Printre români înfloresc conspiraţionismul şi suspiciunea, aşa că vor fi şi dintre cei care cred că în baza militară situată la 10 km de Caracal se vor aduce/ s-au adus deja, prin mijloace oculte, desigur, cu totul alte arme decît cele public anunţate, aşa că ştiu ruşii ce ştiu... Cu riscul că suma acestor trei categorii de persoane ar putea epuiza rezerva de potenţiali cititori, precizez că micul meu text nu este pentru nici unul dintre aceştia. Acest text este folositor doar acelora care ştiu cît este de important să înţelegi Rusia, tocmai ca să te poţi feri de ea.
În 1960, unul dintre cei mai reputaţi strategi militari americani, Herman Kahn, a publicat o carte intitulată „On Thermonuclear War” (titlul este un ecou actualizat al faimoasei cărţi a lui von Clausewitz), devenită fundamentală pentru întreaga strategie globală în era armelor nucleare. În această carte se argumenta foarte convingător în favoarea caracterului ofensiv al sistemelor defensive. Astfel, spunea Kahn, Statele Unite trebuie să dezvolte un sistem defensiv anti-rachetă pentru a putea susţine ofensiva. Dacă SUA vor lovi primele URSS, atunci URSS va replica imediat cu ce rachete va mai putea după puternica lovitură nucleară americană. Atunci, sistemul defensiv va trebui să anihilieze contra-atacul sovietic şi un al doilea atac nuclear american să înfrîngă definitiv inamicul. Aşadar, sistemul defensiv este nu doar parte, ci sprijin direct al unei ofensive depline. Mai mult, pentru că ofensiva să fie posibilă în context nuclear, adică să ducă la distrugerea inamicului fără să se producă şi propria distrugere, sistemele defensive capătă rol direct ofensiv, căci ele, prin apărarea propriilor capabilităţi, aisugră, de fapt, posibilitatea atacului. Logica lui Herman Kahn a fost imediat îmbrăţişată de ambele superputeri ale momentului şi, de atunci, atît ruşii cît şi americanii au rămas cu reflexul de a vedea potenţial agresiv în fiecare armă defensivă. Mai exact: orice armă defensivă este amplasată pentru a face posibil un atac. Aşa se şi explică de ce, în dificilul proces la dezarmării din anii 1970 – 1980, cele două blocuri militare puneau atît de mult accent pe reducerea armelor defensive. Ştiind pe ce teren calcă, oficialii americani au manifestat încă de la început totala deschidere pentru ruşi. Nu doar că americanii le pun la dispoziţie ruşilor toate datele tehnice ale dotărilor de la Deveselu, nu doar că le deschid chiar porţile bazei pentru eventuale vizite, dar le şi propun să folosească sistemul de radare care deservesc lansatoarele de la Deveselu pentru securizarea propriului teritoriu, dacă simt nevoia. Ruşii nu au răspuns niciodată acestor oferte repetate. Ei preferă să stea în logica războiului rece, neînţelegînd, pare-se, că acel război s-a terminat de mult şi că lumea este, acum, într-un cu totul alt război.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
