Ridicat din pulberea Buzăului, școlit la București (Academia de Teatru și Film) și la Paris, George Banu a părăsit România comunistă în 1973. După un an pe Sena, preda deja teatru la Sorbona, strălucea la catedră din postura de profesor universitar, era premiat de Academia Franceză, recunoscut drept un eseist de anvergură internațională.

Scriitorul Georges Banu - cum îl numesc francezii - intra, în 2013, în rândul „nemuritorilor” , fiind singurul critic de teatru membru al Academiei Române. Dacă ar fi uitat de unde a plecat, George Banu ar fi putut fi considerat un intelectual francez sadea. Dar, spre onoarea lui, „Biță”, cum era alintat în țară, a rămas un cărturar român de talie mondială.

Trăiți de aproape cincizeci de ani la Paris, ați predat o viață teatru la Sorbona. Cum ați reușit să vă impuneți în lumea culturală franceză? Vă considerați francez sau român? Ce-a mai păstrat în suflet George Banu din anii românești?”. Tumultul întrebărilor nu-l neliniștește pe George Banu: „Am păstrat totul și acum știu că am ales ca la București să mă scald în fluviul original impus și la Paris în fluviul asumat ales. Și din această incertitudine mă hrănesc evitând frustrări sau nostalgii, răni sau regrete. Dar această condiție a devenit posibilă doar după ‘89! Înainte, sfâșierea mă definea! În timp ce acum alternanța îmi definește condiția. E o victorie! Și de aceea în ultima mea carte (n.r. - Scena lumii, Polirom 2017) alternez gînduri și priviri de pe cele două fețe ale oglinzii în care mă reflectez: Parisul și Bucureștiul”.

George Banu e singurul critic de teatru membru al Academiei Române. Cum se simte printre „nemuritori”? „Poate e un exces de modestie - dintr-o carte oferită de o prietenă am aflat că la ortodocși excesul de modestie e un păcat -, dar aș spune că mă bucur să reprezint teatrul, artă în general academic desconsiderată. Pe aceeași linie, m-am bucurat când am primit Marele Premiu al Academiei Franceze. Sigur că mie mi se înmâna, doar mă aflam acolo, sub cupola celebră, și am avut mândria de a-mi spune că teatrului i se acorda astfel o onoare care de obicei îi era interzisă”.

România-Franța, diferențe în educație

Încotro se îndreaptă cultura română? Distinsul critic de teatru se eschivează elegant: „Cum spune un personaj al lui Ce hov: Dacă am ști, dacă am ști...”. Care sunt, atunci, principalele carențe ale învățământului românesc? George Banu parează din nou: „Aș putea vorbi îndelung despre carențele învățământului francez!”. Să auzim! „Greșeala vine, după mine, din abuzul de specializare încă de la debut. Eu și Andrei Șerban (n.r. - regizor de teatru și de operă, fost coleg și prieten cu George Banu) am beneficiat în țară de un învățământ superficial, dar panoramic. Acesta ne permitea să cunoaștem peisajul unui secol, al unei epoci cu principalele date ale reliefului lor. În schimb, în Franța se privilegiază focalizarea abuzivă pe un motiv. Eu am făcut un curs de un an numai despre Livada de vișini, iar la sfârșit studenții străluciți vorbeau cu o competență absolută, unică în Europa, despre capodopera lui Cehov. Dar îl ignorau pe Ibsen. Ce să alegem?”. 

Marcel Iureș, un actor-poet

Care sunt cei mai mari actori români, cei mai apropiați inimii lui George Banu? „Ierar hiile sunt totdeauna discutabile, dar cum nu invocați obiectivitatea arbitrajului, ci intermitențele inimii - evident subiective! - mi-aș repeta indiscutabila admirație pentru Marcel Iures, actor-poet, purtător de univers, încarnare a unei relații particulare cu lumea și scena. El e unic. Ca și, întrun alt mod, Marius Manole. Ei se înrudesc. Un loc aparte ocupă Ion Caramitru - ca actor, dar mai cu seamă ca artist capabil să reveleze ca nimeni altul secretele poeziei. Nimeni nu recită ca el Nichita Stănescu”.

Horațiu Mălăele, atipic

George Banu s-a aprins: „Atipici și neașteptați sunt Horațiu Mălăele sau George Mihăiță. La Cluj, Bogdan Zsolt se impune prin gravitatea sa, ce atestă o adevărată postură etică. Printre actrițe, o citez fără ezitare pe Ofelia Popii, de la Sibiu, care dispune de o aptitudine de metamorfozare particulară. Se dăruiește scenei cu o pasiune incandescentă. Pe de altă parte, evident, Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț rămân referințele scenei românești. Din păcate, nefiind constant în țară, n-am luat măsura exactă a noilor generații de actori. Aceasta reclamă longevitatea unei relații, căci interpreții circulă, se modifică, seduc sau decad. Se revelează ca Miklos Bacs sau își caută calea”. 

Amintiri cu Emil Cioran - instalatorul

George Banu i-a cunoscut bine pe alți doi celebri intelectuali români exilați pe malurile Senei: Emil Cioran și Monica Lovinescu. Ce amintiri păstrează omul de teatru? „Cioran m-a marcat prin râsul său și prin preciptarea cuvintelor: o tensiune binevoitoare, pe care mai mult ca niciodată am trăit-o într-o lungă după-amiază la Dieppe, în Normandia, unde avea o casă. A fost o întâlnire accidentală. Mi-a vorbit despre eșecurile sale de instalator care au produs o inundație într-un apartament al prietenilor, m-a însoțit apoi pentru a-mi arăta ceea ce considera o performanță a sa (în realitate era un eșec) - o bibliotecă ce de abia stătea în picioare - și mi-a vorbit ironic, îndelung, fără precauții despre prieteni. Mi s-a părut a fi un fel de personaj shakespearian, un fel de Jack melancolicul din Cum vă place, care s-a retras în pădure, dar n-a uitat seducția mondenă a curții ducale”.

Compliment suprem de la Monica Lovinescu

Un zâmbet cald luminează fața lui George Banu: „Cu Monica Lovinescu aveam întâlniri regulate, cu prilejul emisiunilor la care m-a invitat. Am acceptat spunându-mi că doar astfel puteam întreține un dialog cu prietenii din țară: povestindu-le și nu neapărat judecând spectacolele. Ea mi-a făcut odată complimentul suprem: „Tu povestești ca nimeni altul și de aceea ești ascultat. Nu de judecăți au oamenii nevoie, ci de mărturii venite de dincolo de Cortina de fier”. Împreună am încercat, cu o radicalitate distinctă, să o perforăm, să lăsăm să treacă puțin aer indispensabil respirației. Când am revenit la București, fără îndoială că legăturile cu prietenii se destinseseră și grație acestei colaborări cu Monica Lovinescu la Europa liberă”

Scena lumii - o carte autoportret

Ultima carte marca George Banu, apărută la Editura Polirom, adună la un loc eseurile publicate în revista Dilema, eseuri supranumite de autor „respirații lunare”. Care este povestea acestor respirații? „Au un sens dublu. Unul metafizic, nocturn... Arta e un voiaj lunar, o expediție dincolo de cotidian, o șansă de supraviețuire. Dar, totodată, termenul evocă și imperativul unui ritm. Scriind aceste eseuri... respiram! Cu cât trece vremea mă tem de specializare și îmi place să gust fără program arta - care e o hrană indispensabilă pentru cineva ca mine, care nu se cufundă în eveniment, nu se dedă experiențelor extreme, de fapt... nu trăiește. Și Dilema (n.r. - revista) m-a ajutat permițându-mi să mă confrunt tocmai cu dilema despărțirii punctuale de teatru, destin asumat o jumătate de secol. Și, azi, editura Polirom îmi permite cu generozitate să revăd drumul cu derivele lui și să ofer cititorilor această schiță de autoportret”.