Printre angoasele oricărui scriitor autentic, poate că cea mai puternică și îndelungată este aceea că tot ce era de spus s-a spus deja și că e foarte greu/imposibil să mai spui ceva cu adevărat nou.
O consolare posibilă, dar fragilă, admit, este că pînă și această angoasă e foarte veche. Cu vreo două mii de ani înainte de Isus Cristos, în Egipt domnea al patrulea faraon al celei de-a douăsprezecea dinastii, Khakeppere Senusret al II-lea. A fost un faraon ok. Harnic fiind, s-a preocupat de creșterea suprafețelor agricole. Bun strateg fiind, a avut relații bune cu alți regi și regișori din jur. Istoricii au bune motive să creadă Sensuret al II-lea este chiar faraonul din povestea biblică a lui Iosif (Facerea 41 și urm.). Piramida sa din ElLahun, scotocită încă din secolul al XIX-lea, s-a dovedit a fi plină de bijuterii fastuoase și de papirusuri. Însă, pentru cîțiva iubitori de literatură, de neuitat din anii domniei lui Khakeppere Senusret al II-lea a fost unul dintre scribii lui, Khakheperresenb.
Scriitorul american John Barth - și profesor emerit, din cîte se știe – l-a făcut celebru pe scribul acesta într-un consistent eseu apărut acum vreo 40 de ani, lansînd în spațiul public inventat de Gutenberg un fragment rămas de la Khakheperresenb: „Dacă aș putea avea fraze care sunt necunoscute, cuvinte singulare dintr-o limbă nouă care nu au mai fost folosite și care nu sunt deja aservite prin repetare, și nu cuvinte repetate care și-au pierdut prospețimea și au fost vorbite de oamenii de demult…”. Așa, Khakheperresenb a rămas în istoria literaturii universale drept primul om care s-a tînguit în scris din cauza implacabilului sentiment că tot ceea ce s-a spus, s-a spus și că nimic nou, cu adevărat nou, nu mai poate fi adăugat.
Cum ziceam, în zorii literaturii, scribii aveau angoasele creatorului de astăzi, frămîntați fiind de incapacitatea lor de a inventa ceva în arta cuvintelor. O primă remarcă ar fi aceea că, aidoma unui joc postmodern, nici măcar lamentația celor care simt cît e de greu să spui ceva ce nu s-a mai spus nu este nouă – s-a mai spus! O a doua observație rapidă ar fi aceea că îngrijorarea cuiva aflat la capătul celălalt al istoriei în privința putinței de a spune ceva nou ar trebui să se transmită astăzi înmiită și să crească cu trecerea anilor. Orice pagină de literatură epuizează ceva ce e de spus. De la Khakheperresenb încoace s-au produs miliarde de pagini de literatură, prin urmare șansele ca ceva nou să poată fi spus s-au diminuat încă și mai mult. Prin urmare, însăși dezvoltarea literaturii ar trebui să dea insomnii celor care chiar vor să creeze: șansa lor de a fi cei dintîi care spun ceva este, aproape, egală cu zero.
Noi trăim într-un mediu cultural în care originalitatea este în general, bine apreciată. E bine să fii original! Trebuie să avem apreciere pentru cei care sunt originali! Îmi amintesc ca prin vis o oră de română de prin clasa a treia, cînd fiecare dintre noi citeam în fața clasei o mică compunere. Învățătoarea era fermă: cele mai bune erau cele mai originale și ea decreta, firește, care dintre compuneri e mai originală și care e mai puțin originală, iar cele originale luau notă mare. Am suferit cumplit pentru că mica mea producție nu a fost privită ca fiind din cale afară de originală și nu am luat o notă mare, ci una medie. Ani mai tîrziu, în plin proces de învățare a gîndirii cu capul meu, am dat de faimosul vers eminescian: „toate-s vechi și nouă toate”. Cum adică, miam spus, originalitatea e imposibilă? A fost, țin minte bine, una dintre primele situații în care lucrurile pe care le învățasem temeinic în prima copilărie se reașezau, critic, în mintea mea.
Există, desigur, și alte consolări. Poți crede, ca Gide, că deși totul a fost spus nu multă lume a ascultat ceea ce s-a spus și, prin urmare, nu e nici o problemă să mai spui și tu o dată. Sau, te poți încuraja în dorința arzătoare de a fi original, cu ideea că aceleași lucruri pot fi respuse altfel decît au fost spuse. Și variațiunile pe o temă știută pot fi originale și pot avea propria lor identitate estetică. Sau poți medita așa: probabil că a fi în lume înseamnă exact asta, să tot spui aceleași și aceleași lucruri mereu altfel. În fine, e mai puțin important cum se remontează autorii cînd se apucă de scris știind că totul a fost deja scris sau cum explică ei momentele de blocaj interior, cînd nu mai pot scrie.
Mai interesant mi se pare ce se întîmplă cu cititorii. Continuăm să citim, deși cam tot ce citim am mai citit o dată. Nu ne oprim din citit. Așa cum autorii rescriu scriind, cititorii recitesc citind, de vreme ce citesc aceleași lucruri. De pildă, o poveste cam așa: doi tineri se iubeau, dar părinții s-au împotrivit și totul s-a terminat prost pentru ei. De cîte ori și în cîte variante am citit-o? Cine mai știe! Totuși, cititori care să se vaite că nu mai e nimic nou de citit se găsesc mai rar decît autori care se lamentează că nu mai e nimic nou de spus. Cititorii sînt mai înțelepți, totuși.
Recomandările noastre
