Doi lideri ai Mişcării Legionare sunt ucişi pe frontul spaniol în ianuarie 1937. Codreanu şi locotenenţii săi profită de emoţia creată şi organizează un adevărat spectacol funebru. Ion Moţa şi Vasile Marin s-au dovedit a fi mai eficienţi pentru Legiune după moarte

Legiunea ca soluţie totalitară

Mulţi contemporani au văzut în Mişcarea Legionară acel vehicul spiritual şi politic capabil să anihileze o societate pe care o considerau în derivă, cangrenată masiv de maladia imoralităţii, tarată de corupţie şi inerţie, şi care ar fi putut duce la naşterea uneia noi, regenerate moral şi spiritual. Într-o epocă a polarizării ideologice şi milenarismelor purificatoare, Mişcarea fondată şi condusă de Corneliu Zelea Codreanu a avut un relativ succes, mai ales în ultima parte a anilor 1930. Asta s-a datorat şi protecţiei sau indulgenţei autorităţilor, lideri politici – inclusiv Regele Carol II – lea – încercând să folosească popularitatea crescândă a Legiunii în scopuri personale. Astăzi, orice tentativă de a anula libertăţile fundamentale este denunţată imediat şi pe bună dreptate. În perioada interbelică, promovarea unui sistem totalitar care să pună capăt haosului prezumtiv al democraţiei constituţionale nu reprezenta o idee suicidară. Dimpotrivă, pentru mulţi părea soluţia ideală. Exemplele din Italia sau Germania erau la îndemâna oricărui apologet al regimului de forţă. Legiunea s-a înscris în acest tipar al soluţiei extreme, dovedindu- se un adversar ireductibil al democraţiei.

FOTO: Ionel Moța și Vasile Marin

Moţa şi Marin – drumuri diferite, aceeaşi destinaţie

Doi dintre cei mai cunoscuţi susţinători ai noului curs au fost Vasile Marin şi Ion I. Moţa, morţi pe frontul spaniol în ianuarie 1937. Vasile Marin s-a născut la 29 ianuarie 1904 în Bucureşti. După studii liceale la Sf. Sava şi Gheorghe Şincai, obţine diploma de licenţă la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti în 1927. Cinci ani mai târziu şi-a susţinut şi teza de doctorat, o lucrare de referinţă la acea dată despre „organizarea constituţională a Statului Corporativ Italian.” În anii 1932-1933 devine din ce în ce mai apropiat de mişcarea lui Codreanu, acomodarea cu noul mediu petrecându-se în interiorul grupării intelectuale Axa. În toamna lui 1933 este numit redactor la ziarul lui Nae Ionescu – Cuvântul, fiind şi candidat pe listele grupării „Corneliu Zelea Codreanu.” Turneul său electoral este întrerupt brusc de hotărârea Consiliului de Miniştri din 9 noiembrie, formaţiunea extremistă este dizolvată de guvernul I.G. Duca, iar liderii acesteia, printre care şi Vasile Marin, sunt arestaţi. Este eliberat câteva săptămâni mai târziu. Îşi va continua activitatea în Mişcare, ajungând la gradul de Comandant în vara lui 1935. În ceea ce îl priveşte pe Ion Moţa, acesta a fost unul dintre membrii-fondatori ai Legiunii Arhanghelului Mihail. Participă în 1922 la tulburările studenţeşti antisemite din Cluj, fiind unul dintre cei mai activi combatanţi ai luptei pentru numerus clausus, principiul prin care evreii ar fi trebuit să fie reprezentaţi la nivel universitar corespunzător cu procentul lor în cadrul populaţiei.

Moţa răzbună „trădarea” lui Vernichescu

Un an mai târziu, pe 8 octombrie 1923, este arestat împreună cu Zelea Codreanu, Ilie Gârneaţă, Radu Mironovici şi alţii în cazul „complotului studenţesc.” Aceştia doreau să se răzbune pe cei care au susţinut sau promovat acordarea de drepturi politice evreilor în Constituţia adoptată în martie 1923. Pe lista celor care urmau să fie asasinaţi se regăseau „şase miniştri în frunte cu George Mârzescu”, „cei mai mari rabini din Bucureşti”, bancherii Aristide şi Mauriciu Blank şi directorii ziarelor de stânga Dimineaţa, Adevărul şi Lupta. Planul a eşuat din cauza lui Aurel Vernichescu, care a deconspirat întreaga acţiune. Moţa decide să-l pedepsească pentru „trădare”, omorându-l cu mai multe gloanţe de revolver la 28 martie 1924. Ca şi în cazul Manciu – ucis de Codreanu pe treptele Tribunalului din Iaşi în octombrie 1924 – şi Moţa a fost achitat la proces de completul de judecată. Devine unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Codreanu, poziţie consolidată în urma căsătoriei acestuia cu sora „Căpitanului”, la scurt timp după apariţia Legiunii în iunie 1927. La fel ca şi Marin, Moţa vedea în naţionalism un mecanism de apărare împotriva „dezmoştenirii românilor de către veneticii străini.” Pentru el, naţionalismul nu era superficial, tratat la suprafaţă, ci „cobora până în subconştient.” Acest sentiment ar fi fost testat „secole de-a rândul”, în contact cu „străinul duşman.” Orice tentativă de a-l „desfiinţa” este sortită eşecului deoarece ar însemna să „biruiască în noi întreaga istorie (...) să reducă întregul popor la o amnezie, la o uitare a propriului trecut.”1

Ucişi de un obuz la Majadahonda

Spiritul de jertfă era o altă caracteristică a lui Ion I. Moţa, considerat „cea mai formidabilă dinamită, cel mai irezistibil instrument de luptă, mai puternic decât tancurile şi mitralierele.”2 Şi Vasile Marin începe să dezvolte accente mistice, să se gândească la jertfă ca la „un eroism pus în slujba Crucii.” Cea mai bună ocazie a apărut odată cu izbucnirea Războiului Civil Spaniol în 1936. Moţa este primul care îşi manifestă dorinţa de a pleca în Spania, revoltat de acţiunile forţelor comuniste, care ar fi „tras cu mitraliera în chipul lui Hristos.” Vasile Marin îl secondează îndeaproape şi cere, de asemenea, să fie trimis pe front. În decembrie, o echipă formată din 7 legionari – Vasile Marin, Ion Moţa, Alexandru Cantacuzino, Gheorghe Clime, Ion Dumitrescu, Nicolae Totu şi Bănică Dobre – este trimisă în Spania. Odată ajunşi acolo, situaţia din teren este descrisă în logică maniheistă, confruntarea este privită printr-o lentilă apocaliptică, lupta împotriva republicanilor fiind comparată cu lupta împotriva forţelor Răului. Pentru Ion Moţa, „comunismul este acea fiară roşie din Apocalips, care se ridică pentru a izgoni pe Hristos din lume. Fiara roşie va fi biruită, fără îndoială, până la sfârşit.” Pe 13 ianuarie 1937, în localitatea Majadahonda, la aproximativ 15 km. de Madrid, cei doi sunt ucişi de artileria inamică.

FOTO: Baldachinul Moța-Marin

„O ciocnire grozavă de suflete şi de credinţe”

Două zile mai târziu, Codreanu trimite o circulară tuturor legionarilor, anunţându- i că I. Moţa şi V. Marin „după 14 ani de chinuri, lovituri şi închisori, îndurate pentru credinţa în neamul românesc, au adormit pentru totdeauna pe frontul de la Majadahonda.” 3 Era doar începutul unui proces de promovare politică, Codreanu şi legionarii săi organizând o procesiune funebră în mai multe etape, câştigând astfel vizibilitate şi credibilitate. Prin moartea lui Moţa şi Marin, Legiunea părea o formaţiune capabilă să meargă până la capăt în lupta pentru idealul clamat – de purificare spirituală, de refuz în faţa compromisului, părea avangarda generaţiei eroice, voluntariste. Jertfa dezinteresată avea şi o vădită conotaţie religioasă. Războiul din Spania nu era „o luptă de armate, nu e o încercare de arme moderne, ci o ciocnire grozavă de suflete şi de credinţe.”4 Moartea lor e privită ca semnificativă pentru „tot sufletul creştin şi eroic al tineretului nostru de astăzi.” Ei ar fi „murit pentru noi, pentru răscumpărarea noastră.”5

FOTO: Mircea Eliade

Eliade şi „cămaşa morţii” îmbrăcată de legionari

Despre „cămaşa morţii” pe care o îmbracă fiecare legionar a vorbit şi Mircea Eliade. Acesta s-a referit întotdeauna la gruparea extremistă ca mişcare exclusiv spirituală, „profund creştină”, evitând orice aluzii politice. Astfel că, pentru el, „legionarismul se întemeiează pe libertate.” Scăpat de frica perpetuă a determinismelor biologice şi economice, cel care se înrolează în Mişcare reuşeşte să învingă şi ultima spaimă – moartea. Nu „te mai poate robi nicio frică, nicio slăbiciune, nicio timiditate.” Spiritul de jertfă al lui „Ion Moţa şi Vasile Marin stă mărturie de nesfârşita libertate pe care şi-o dobândeşte legionarul.”6 Nu oricine poate atinge o asemenea împăcare cu sine, astfel că itinerariul spiritual este presărat cu diferite obstacole şi necesită o pregătire lăuntrică îndelungată, o căutare neliniştită a scopului (aceeaşi credinţă în superioritate morală propovăduită şi de Constantin Noica câţiva ani mai târziu când discută despre cei 10.000 – „elitele cele mai pure” – şi munca pe care trebuie să o depună fiecare pentru a deveni cel cu numărul 10.0017). Aşadar, simpatizanţii sau apologeţii legionarilor vedeau în aceştia din urmă ceea ce putea oferi tineretul mai bun. Naţionalismul călit în luptele cu turcii sau tătarii de care vorbea Moţa era desăvârşit de tineretul legionar. Evident, realitatea a fost mult mai tragică, „spiritul de jertfă în numele ideii” fiind interpretat în mod abuziv şi de cele mai multe ori în dauna adversarilor incapabili de „iluminare.”

„Cei doi viteji” sunt conduşi pe ultimul drum

Nu doar extremiştii de dreapta au fost impresionaţi de tragedia din Spania. Nicolae Iorga, într-un articol celebru, laudă vitejia lui Moţa şi Marin, cei doi murind „pentru credinţa lor creştină şi pentru cinstea neamului.”8 Pamfil Şeicaru, pe de altă parte, e interesat de o credinţă anticomunistă, cei doi căzuţi pe frontul de la Majadahonda demonstrând „o neînduplecată adversitate faţă de cei ce vor să dea lumii o grimasă bolşevică.”9 Trenul „care-i poartă pe cei doi morţi” a sosit în ţară la începutul lunii februarie. Până să ajungă în Bucureşti, trenul a oprit în mai multe staţii din Moldova şi Ardeal – Cernăuţi, Roman, Bacău, Târgu-Mureş, Cluj, Orăştie, Sibiu – unde zeci de mii de oameni au participat la procesiuni alături de legionari. Ceremonia de înhumare a avut loc pe 13 februarie, după ce în zilele anterioare oamenii au putut să vină la biserica Sf. Ilie Gorgani să-i vadă pentru ultima oară. În ciuda viscolului puternic – „cad fulgii cu înverşunare, ca plânsul dezlănţuit al văzduhului” – totul a decurs conform planului. La serviciul religios au participat peste 200 de preoţi, în frunte cu mitropolitul Bălan. După aceea au plecat „către Bucureştii Noi, acolo unde s-a făcut înmormântarea.”

Înfiinţarea Ordinului Moţa-Marin

Cu o seară înainte, pe 12, a fost depus un jurământ cu ocazia înfiinţării ordinului Moţa-Marin, C. Zelea Codreanu cerându- le legionarilor prezenţi în biserica Sf. Ilie Gorgani „permanentă jertfire de sine în slujba Neamului”, „viaţă aspră şi severă cu alungarea luxului şi a îmbuibării”, înlăturarea gândurilor de „exploatare a omului de către om.” La evenimentul din 13 februarie au participat şi reprezentanţii diplomatici ai Germaniei, Italiei, Portugaliei, Spaniei şi Japoniei. Acest fapt a declanşat un scandal, Armand Călinescu interpelând Guvernul Tătărescu în Parlament

Cazul diplomaţilor străini prezenţi la ceremonia funerară

Acesta a criticat prezenţa diplomaţilor la o manifestaţie a unui partid politic, întrebând dacă „guvernul este în măsură să adopte (...) o atitudine limpede şi fermă, menită să risipească orice îndoială în relaţiunile de politică externă.” Gh. Tătărescu răspunde că „va cerceta şi va soluţiona acest incident”, fiind împotriva participării reprezentanţilor străini „direct sau indirect la manifestări de politică internă.”10 În mod normal se impuneau două soluţii: plecarea miniştrilor străini sau demisia Guvernului. Într-un final s-a ajuns la un compromis, adică o remaniere guvernamentală. Tătărescu a preluat Ministerul de Interne, la Justiţie a fost numit Vasile Sassu (de asemenea, a rămas interimar la Agricultură şi Domenii) iar Gavrilă Marinescu a intrat pentru prima dată în Guvern ca subsecretar de stat la Interne. Influenţa Gărzii de Fier a fost întreţinută şi de episodul din ianuarie-februarie 1937. Alimentată viguros de propaganda care a prezentat moartea lui Moţa şi Marin în cheie religioasă şi anticomunistă, totul a culminat cu succesul obţinut la alegerile din decembrie 1937.