Aud că Partidul cutare face Convenție. Zice, la limita comicului, prezidenta interimară a partidului: „Convenția este supremul judecător!”.
Te cutremuri, nu alta. Măreț, patetic, absolut! Parcă auzi trîmbițele din cer… În retorica internă de partid, asemenea exagerațiuni cu aluzie mistică se poartă. În interiorul unui partid politic, trebuie spus, aproape nimic din ceea ce știm în viața de zi cu zi nu funcționează. În interiorul partidului, gravitația, atracția și respingerea se manifestă mai altfel și mai complicat decît ceea ce știm. Și lumina are alte reguli de propagare. În fine, mintea de partid este alta decît mintea omului obișnuit; nici relațiile dintre oameni nu sînt ceea ce știm (de pildă, prietenia și ura au alte sensuri între oamenii de partid). Ceea ce ține oamenii împreună într-un partid nu are nimic de-a face cu ceea ce ține oamenii împreună în general, în lume. Ai zice că oamenii de partid stau împreună pentru că împărtășeșc o anumită credință, același vis, dar nu e deloc așa. Ai zice că sînt solidari sub un simbol sau sub un steag, dar nu e așa. Ai zice că există, poate, afinități serioase între ei - nici vorbă! Cum de se adună oamenii în partide politice? Iată o întrebare al cărei răspuns nu-l pot găsi, după ce ani de zile eu însumi am fost un om de partid…
Cum zic, partidul politic funcționează după o logică aparte. Privită din afară de către orice om inteligent, logica de partid este, fără dubiu, o logică a tîmpirii. Crezi că lumea întreagă este o luptă între partide, iar partidul tău este central. Lumea însăși se reduce la cîteva linii simple : ai tăi și res tul, cu specificarea că ai tăi și restul sînt în fiecare secundă alții, după cum spune Partidul. Cel mai important lucru din lume devine televizorul - ajungi să sorbi seară de seară nesfîrșitele talk-showuri și să îți reglezi ritmul cardiac după ele.
Uitîndu-te nesfîrșit la televizor, crezînd că așa se face politica, ajungi să metabolizezi toxinele răutății și ale prostiei ca vitamine sănătoase. Apoi, te îmbolnăvești imediat de suspiciune, scenarită și conspiraționism. Partidul îți dă iluzia unei porți fermecate pe care, dacă o deschizi, vezi adevărul, căci lumea pe care o văd oamenii simpli, cei care nu sînt în partide, este o manipulare. Doar partidul îți poate oferi privilegiul contemplării adevărului. Chiar dacă, se întîmplă adesea, contempli cîte zece ”adevăruri” contradictorii pe zi. Ajungi să ai impresia că Partidul este un fel de entitate abstractă, dar vie, intangibilă, dar reală, amorfă, dar plină de voință. Ajungi într-un fel de primitivism mental - iei umbrele de pe pereții peșterii drept ființe reale. Doar că, spre deosebire de primitivii pentru care peștera nu era o opțiune ci un dat, pentru tine peștera de partid este o opțiune - singur și nesilit de nimeni intri în ea.
Cînd mi-am dat seama că sufăr de boala de partid, brusc, m-am simțit personal atașat de George Orwell și de Arthur Koestler. Straniu atașament, pentru că nu împărtășesc și n-am împărtășit niciodată convingerile lor. Spre deosebire de Orwell, nu sînt deloc sceptic în raport cu creștinismul și nici nu mă simt atras de opțiunile ”tory-anarhiste”, idealist- egalitare, sindicalist-socialiste. Spre deosebire de Koestler, nu caut frenetic perfecțiunea și, cu atît mai puțin, nu mă aștept să o găsesc în ideologii. Nici ca unul, nici ca celălalt, nu sînt un om de stînga. Și totuși, mă simțeam atît de aproape de ei! Erau ca frații mei. Frații mei vitregi, totuși.
Experiența cuiva care a intrat în partid (oricare ar fi el) din convingere și a abandonat partidul din aceeași convingere îmi pare nu doar familiară, ci admirabilă. Este un fel de limpezire de sine. Întîi, este o intrare voluptuoasă într-un tunel, crezînd că tunelul te duce spre locul dorit. Apoi, în tunel fiind, alături de tovarășii de drum, îți dai seama că ceea ce împinge grupul înainte nu e o credință într-un ideal, ci, dimpotrivă, un fel de instinct colectiv de cîrtițe, iar la lumina de la capătul tunelului este o iluzie pentru că, de fapt, tunelul nu are capăt. Iei orbirea drept lumină. Curînd, îți dai seama că tunelul nu duce nicăieri, că e un tunel infinit, și că riști să rămîi în el pentru totdeauna. Te oprești și încerci să găsești explicații printre tovarăși. E inutil, nimeni dintre cei din tunel nu înțelege ce spui. Atunci, găsești puterea să te abați, găsești o cale în afară și ieși, din nou, în lumea reală, printre oameni normali, așa cum sînt ei, buni sau răi, proști sau deștepți, sfinți sau ticăloși. Bucuria regăsirii lumii reale după vindecarea de orbirea de partid este imensă!
Orwell, de pildă, a înțeles ce are de făcut în primele luni de tunel. În ultimele zile ale anului 1936, la 33 de ani, a plecat în Spania ca să lupte împotriva fascismului. Un idealist pur! După cîteva luni, a fost împușcat în gît în timpul luptelor cu franchiștii și a scăpat cu viață printr-un noroc chior. Era cu mult mai înalt decît media bărbaților catalani alături de care lupta și i se spusese să nu stea în picioare în tranșee, că e ușor de ochit. Nu a ascultat și un lunetist l-a luat la țintă. Credeți că a fost socotit erou de propriul partid? Nici vorbă. La jumătatea anului 1937, la cîteva luni după ce a scăpat de rana gravă produsă de inamicul de pe front, Orwell a trebuit să părăsească Spania în grabă și cu mari emoții ca să-și salveze, iarăși, viața. De data asta, tovarășii săi, republicanii comuniști, erau deciși să-l termine. Într-o dispută internă a republicanilor catalani se situase de partea bunului simț și a libertății. Eroare! Cominternul era exact de partea opusă. Așadar, a fost etichetat troțkist și fascist. Comuniștii dovedeau talente suprarealiste cu acest gen de acuze - să faci pe cineva vinovat de ceva și de opusul acelui ceva în același timp este, totuși, o contribuție serioasă a gîndirii staliniste la dezvoltarea dictaturilor în lume. Iar gîndirea stalinistă este o specie a gîndirii de partid. E drept, specia cea mai absurdă, sălbatică, ucigașă, dementă. Dar, în adînc, tot gîndire de partid este…
Cam pe vremea în care Orwell lupta în Spania, Koestler era în închisoare. Tot în Spania. Fusese condamnat la moarte și aștepta execuția. Comunist cu carnet, cu ordin de la Comintern, sub acoperire de jurnalist, Koestler și-a riscat viața pentru nobila cauză anti-fascistă în operațiuni de spionaj și franchiștii l-au prins. A scăpat de plutonul de execuție, făcînd obiectul unui schimb de prizonieri între beligeranți. S-a lepădat de comunism în 1938, văzînd marile procese staliniste de la Moscova din acel an. Acesta a fost declicul, cum am spune azi. Dar îndoieli avea de mai mult timp. De pildă, nu putuse să priceapă de ce, la vremea la care a intrat în Partidul Comunist German, la începutul anului 1932, acest partid prefera să nu lupte cu marele și adevăratul inamic, Hitler, ci se dedica cu totul distrugerii social-democraților. I se părea absurd, nu doar pentru că social-democrații erau mai aproape ideologic de comuniști decît naziștii, ci și pentru că, de bine de rău, primii erau democrați și aveau o forță electorală semnificativă. La altă scară, cu totul la altă scară, am avut și eu nedumerirea asta: în 2008, cînd am intrat în PDL, nu puteam pricepe de ce ne aliem cu PSD și vrem cu toată determinarea să distrugem PNL. E drept, și PNL gîndea la fel ca noi: amor cu PSD și ură împotriva PDL. Peste șapte ani, PDL se topește, fericit, în PNL și, zice el, luptă feroce cu PSD. Asta e politica și, ca să-i poata face față, omul de partid trebuie să-și flexibilizeze creierul pentru a-l face apt de contorsiuni acrobatice rapide. Koestler a învățat tîrziu că ura de partid comunist nu este deloc ideologică și nici măcar rațional orientată, ci e tipic viscerală: urăști, în primul rînd, pe cel care e mai aproape de tine. Acesta este un mare adevăr de partid! De orice partid…
O cură de Orwell sau de Koestler, ca orice cură de detoxifiere, face bine oricînd! Oricui. Eu așa aș pregăti o Convenție importantă - aș face lecturi colective în partid din Orwell și Koestler…
Recomandările noastre
