Pe 25 martie, la Roma, de Bunavestire, Jean-Claude Juncker va proclama „Europa cu mai multe viteze”. Ar fi trebuit să fie un summit festiv:

60 de ani de la semnarea Tratatului de la Roma prin care a fost creată Comunitatea Economică Internațională, adică bunica actualei Uniuni Europene. Va fi un parastas. „Europa cu două sau mai multe viteze” este un eufemism pentru „proiectul UE a murit”. Sclipiciul evenimentului, pupăturile, parfumurile fine nu vor putea acoperi mirosul greu de cadavru. Proclamând „Europa cu mai multe viteze”, președintele Comisiei Europene va spune de fapt: „Scapă cine poate!”

Săptămâna trecută, în fața studenților de la Universitatea Catolică din Louvain-la-Neuve, din Belgia, Juncker afirma patetic: „Cred că a venit momentul pentru a răspunde la o întrebare istorică: vrem să mergem înainte în format de 28 – de fapt, pe al 28- lea l-am și pierdut – sau cei care vor să meargă cu viteză mai mare înainte să o poată face fără a-i mai plictisi pe ceilalți?”

Ideea „Europei multi-viteze” zisă și „Europa cu geometrie variabilă” sau „Europa cu cercuri concentrice” este veche de cel puțin douăzeci de ani, dar ea a rămas uitată prin sertarele de la Bruxelles până când tendințele centrifuge din 2007 încoace, culminând cu Brexitul, au readus-o pe tapet. Pe scurt, un nucleu de câteva țări va apăsa până la fund pedala integrării, urmând ca cine poate (și vrea) să se țină după ele. Cine nu, rămâne de căruță.

Care sunt țările ce vor forma nucleul vitezist nu e greu de ghicit: la două luni după Brexit, pe 22 august 2016, pe Insula Ventotene a avut loc un mini-summit la care liderii Germaniei, Franței și Italiei, cele mai puternice trei economii din UE, după ieșirea Marii Britanii, și-au lins rănile, încercând să transmită un mesaj optimist pentru viitorul UE. În realitate, au transmis doar mesajul unei noi fracturi, confirmând că nimic nu va mai fi la fel. Pe 6 martie 2017, la Versailles, aceiași trei lideri, împreună cu cel spaniol, vor avea un nou mini-summit, pentru a bate în cuie detaliile viitoarei Europe. Celor patru țări li se vor adăuga probabil în proiectatul „nucleu” Olanda, Belgia, Luxemburg, țări veșnic euro-entuziaste, indiferent de cât de mare e criza.

Cele șapte-opt membre ale „Nucleului” vor dori foarte probabil să-și formeze propriile mecanisme și instituții de integrare, după modelul Schengen sau al Zonei Euro, care acționează separat în afara structurilor Celor 28 (acum 27).

Există și ideea ca mecanismele „Euro- Nucleulului” și ale „Euro-periferiilor” să funcționeze la comun, în interiorul structurilor existente. Belgianul Guy Verhofstadt propunea recent ca în Parlamentul European voturile deputaților să aibă valori diferite: de pildă, votul unui parlamentar dintr- o țară a Zonei Euro să valoreze dublu față de cel al unuia din afara Zonei. Altfel zis, un vot cenzitar.

Pentru România, relațiile dintre „Nucleul” galaxiei și periferiile Europei sunt marele semn de întrebare al acestor mutații epocale. Lui i se adaugă alte două mari necunoscute: intențiile lui Trump și vicleșugurile lui Putin.

Noul președinte american și-a reafirmat atașamentul față de NATO, dar cu condiția ca țările membre săși respecte angajamentul de a aloca 2% din PIB. Germania a declarat răstit că nu are bani (!), Franța a evitat o poziție tranșantă, dar sunt cunoscute preferințele ei nato-fuge și sprijinul pentru o armată europeană. Pe de altă parte, repulsia Occidentului față de Trump, în paralel cu aruncarea la „periferia” UE a filo-americanilor (Polonia în primul rând), ar putea duce la netezirea asperităților dintre „Nucleu” și Moscova. Mai ales că Europa Occidentală este dependentă de gazul rusesc, așa cum economia Rusiei este dependentă de exporturile de gaz în Occident. Iar gazoductul Nord Stream 2 (Rusia – Germania) așteaptă de multă vreme să-și deschidă robinetele. Italia, a treia economie a UE, a anunțat deja că dorește prelungirea conductei Gazprom până în Cizmă.

România a alocat 2% din PIB pentru înarmare, dar s-ar putea ca NATO să devină în curând o formă fără fond, ca un fel de simpozion despre apărare. Când Putin pândește la Prut, cine să ne mai asigure protecția?

Poate că pragmaticul Trump s-ar fi putut arăta interesat să investească într-un baraj strategic România- Polonia-Țările Baltice în coasta lui Putin, ca o zonă tampon pentru a tempera avânturile amoroase dintre viitoarea mini-UE și Kremlin. Doar că pe vechea, bătrâna noastră Axă Washington – Londra – București s-a pus rugina. Iohannnis a cotit-o spre Berlin și Bruxelles în cel mai prost moment posibil. Exact când România este pe cale să fie lăsată a cincea viteză la căruța UE.