În cartea sa „Cea de a doua carieră a lui Adolf Hitler”, scriitorul francez Renaud Camus găsește numeroase asemănări între anti-rasismul contemporan (multiculturalism, cum este numit acum) și opusul său: rasismul nazist.

Și o ideologie și cealaltă au, în ciuda diferenței fundamentale dintre ele, o manieră totalitară de a-și proclama supremația, adevărul absolut. Amândouă cred cu tărie că reprezintă binele suprem și, ca urmare, orice silnicie este justificată împotriva celor care îi contestă valabilitatea.

Am abordat acest subiect într-un alt articol și n-am să intru în amănunte. Renaud Camus are, fără îndoială, geniu. Ca și în cazul teoriei sale despre Marea Înlocuire a Popoarelor Europene cu Imigranți și în privința echivalenței dintre multiculturalism și rasism, Camus reușește, fără greș, să vadă pădurea din spatele copacilor, să surprindă esența.

Cu tot respectul pentru harul său, am să-mi permit să vă propun un exercițiu de imaginație. Să spunem că în spatele acestor idei fundamentaliste (rasism sau anti-rasism) nu s-ar afla Hitler, ci Germania însăși. Fostul secretar de stat american Henry Kissinger spune, parafrazând o expresie celebră: ”Biata Germanie, prea mare pentru Europa, prea mică pentru lumea întreagă”.

Un destin crunt pentru ambițioasa elită germană, care a declanșat două războaie mondiale ca să supună Europa și să acceadă la statutul de mare putere. Ultimul război s-a terminat foarte prost. Nu numai că țara a fost distrusă și împărțită, dar întreg poporul german a trebuit să-și asume răspunderea pentru oroarea Holocaustului.

Cum să-ți mai ceri locul printre marile puteri ale lumii, dacă ai pe conștiință viața a milioane de evrei nevinovați, ca să nu mai vorbim de zecile milioane de soldați și civili? Ei bine, se pare că exista totuși o strategie.

În primul rând, să îmbrățișezi la modul absolut antirasismul, de parcă ororile făcute cu zeci de ani în urmă ți-ar fi cutremurat atât de tare conștiința națională încât ești gata să sacrifici totul (națiune, limbă, credință, nivel de trai, chiar securitatea propriilor cetățeni) pentru binele umanității.

În al doilea rând, să nu te mai numești Germania, ci, să zicem, Uniunea Europeană. Aici jocul este și mai subtil, pentru că în locul Panzerelor, acum se folosesc vorba bună și argumentele economice. Până la urmă, însă, Uniunea Europeană, ca un făcut, a ieșit exact așa cum au dorit elitele germane.

Că Germania a devenit după Brexit hegemonul Europei nu e niciun secret. O spune răspicat lordul Michael Heseltine, fost vicepremier al Marii Britanii în timpul guvernării John Major:

„Germania a pierdut războiul, dar noi le dăm acum posibilitatea să influențeze Europa”. Nu că înainte de retragerea Marii Britanii Berlinul nu ar fi avut un cuvânt hotărâtor de spus. Sir Paul Lever, fost ambasador al Marii Britanii în Germania, a scris și o carte pe această temă: „Berlinul stăpânește: Europa și calea germană”. „Forma pe care o are astăzi Europa (Uniunea Europeană n.r.) este produsul conducerii germane (...). UE și euro au adus Germaniei avantaje economice imense”.

Supremația germană este atât de puternică, deși niciodată recunoscută, încât Angela Merkel nu a simțit deloc nevoia să-și consulte partenerii europeni când a luat decizia măreață de a deschide granițele. Politicianul conservator polonez Ryszard Legutko i-a spus-o în față Angelei Merkel:

„A fost decizia dumneavoastră să suspendați regulile Schengen și să deschideți granițele Germaniei (pentru imigranți n.r.), apoi să le închideți din nou. Din câte știu, nu v-ați consultat cu alte guverne sau cu instituțiile europene. Dacă asta nu e o dovadă de dominație, ce e?”

Poate teoria mea vi se pare riscantă sau de-a dreptul falsă, așa că o să vă cer permisiunea de a aduce două argumente de dată recentă. Primo, apelul făcut de Angela Merkel către statele europene de a încredința atributele suveranității către Uniunea Europeană. Secundo, o propunere făcută Franței de ministrul german de Finanțe, care a trecut nebăgată în seamă de presa românească.

Olaf Scholz spune că Uniunea Europeană ar trebui să aibă un loc permanent în Consiliul de Securitate al ONU și deci același drept de veto pe care îl au Statele Unite, Rusia (ca moștenitoare a URSS), China, Marea Britanie și Franța. Pardon, Franța, în opinia germanilor, ar trebui să renunțe în favoarea Uniunii Europene.

Narcisistul președinte al Franței a evitat să dea un răspuns la această idee. El e ocupat cu „vestele galbene”, „pesta naționalistă” și ideile delirante despre o armată europeană care să țină la respect Rusia, China și Statele Unite.

Iar germanii îi țin isonul, pentru că Emmanuel Macron, servitor credincios al elitelor globaliste, nu vrea să ia în considerare ideea că Germania ar putea să deturneze planurile lui George Soros și ale Grupului Bilderberg în propriul folos.