Întâlnire cu prima soție a lui Marin Preda. Istoriile lui Alex Ștefănescu

Întâlnire cu prima soție a lui Marin Preda. Istoriile lui Alex Ștefănescu

În 1980, cu câteva săptămâni înainte de a muri (când nimeni nu-și închipuia că va muri), Marin Preda m-a primit în biroul lui de director al Editurii Cartea Românească. Aveam în mână un exemplar din cartea mea recent apărută, „Jurnal de critic”, publicat chiar la editura pe care o conducea, și voiam să i-l dau cu autograf.

Scriitorul era încă amețit, ca de șampanie, de succesul noului său roman „Cel mai iubit dintre pământeni”, ceea ce-l făcea mai binevoitor decât de obicei. În plus mă simpatiza pentru că – așa cum povestea el însuși – eram singurul dintre numeroșii scriitori publicați de Editura Cartea Românească mulțumit – chiar încântat − de banii primiți ca drepturi de autor.

În această stare de spirit m-a invitat să iau loc și i-a cerut secretarei să-mi aducă o cafea și un pahar cu apă (el sorbea din când în când dintr-un pahar cu whisky!). După o conversație convențională, mi-a făcut pe neașteptate unele confesiuni, dintre care o țin minte perfect pe aceea referitoare la femeile, în număr de trei, cu care fusese căsătorit (cu ultima încă era). Mi-a explicat că prima dintre ele, Aurora Cornu, era frumoasă și inteligentă, următoarele având numai câte una dintre aceste calități!

Mi-am dorit foarte mult, încă de pe atunci, să o cunosc pe Aurora Cornu, care apare ca personaj (Matilda), reprezentare a feminității capricioase, în romanul „Cel mai iubit dintre pământeni”. Înainte de 1989 nu se întrevedea însă nicio posibilitate de-a o întâlni. Se expatriase încă din 1965, avea o locuință la Paris și una la New York, iar mie nu mi se dădea voie să călătoresc în Occident (după ce în timpul studenției fusesem anchetat de Securitate pentru „afirmații dușmănoase la adresa regimului comunist”). Prima soție a lui Marin Preda devenise un personaj aproape legendar, deși (sau poate tocmai de aceea) numele ei era trecut pe lista neagră a celor aflați în dizgrația regimului.

Minunea s-a petrecut, în sfârșit, în 1999, când am ajuns la New York, iar Aurora Cornu m-a invitat - prin Eugen Șerbănescu, pe atunci consul al României la New York - la ea acasă. M-am dus cu emoție la întâlnire, deși nu eram singurul invitat (îi convocase și pe câțiva scriitori români stabiliți la New York). Soția lui Marin Preda dintre anii 1954−1959 mi-a atras atenția și m-a fermecat încă de când am intrat în casă. Se deosebea flagrant de toți scriitorii români stabiliți la New York pe care îi avea atunci ca musafiri. Ei erau toți obosiți de efortul adaptării la stilul de viață din America, iar dacă zâmbeau, zâmbetul era neverosimil pe fața lor veștejită. Ea, dimpotrivă, părea neatinsă de trecerea anilor, deși făcea de multă vreme un fel de navetă de la Paris la New York (nu pentru că ar fi locuit într-un oraș și ar fi avut de făcut ceva în altul, ci pur și simplu dintr-un nesaț de a-și extinde existența, până peste Oceanul Atlantic).

În tot timpul vizitei am studiat-o cu mare curiozitate. De o frumusețe statuară, inteligentă și demnă, având în plus și umor, spunea întotdeauna exact ceea ce credea. Iar în materie de literatură se pronunța în cunoștință de cauză, fiind familiarizată cu cele mai subtile probleme ale domeniului. Prin modul de a fi și a gândi îmi reconfirma ideea mea mai veche că înainte de instaurarea comunismului în România metoda prin care puteai deveni un intelectual de elită era să te naști la țară și să te cultivi la oraș. Îmi imaginam totodată, chiar în timp ce ea îmi povestea ceva, cum o vedea Labiș, cu privirea lui pătrunzătoare (fusese colegă cu el la Școala de Literatură) și, mai ales, cum o vedea Marin Preda, îndrăgostit și exasperat de ea.

La o stână de pe Valea Lotrului întâlnisem cu ani în urmă o ciobăniță cu o înnăscută atitudine de regină, care chiar și când te slujea – răsturnând mămăliga pe un fund de lemn în fața ta sau aducându-ți o farfurie cu brânză de oi – purta parcă o coroană nevăzută pe cap. Așa mi s-a înfățișat atunci Aurora Cornu, ca o țărancă maiestuoasă, de o frumusețe și o inteligență care o făceau intangibilă.

Când am plecat, mă simțeam amețit. Am coborât cu liftul, neatent la numărul de etaje parcurse, iar odată ajuns în stradă am simțit nevoia nebunească să-i escaladez balconul, ca să o revăd pentru câteva clipe. Și ca să... o uimesc cu ceva. Mi-am înălțat privirea. Atunci abia mi-am adus aminte că Aurora Cornu locuia într-un zgârie-nori. Balconul ei se pierdea printre nenumărate alte balcoane, mai aproape de cer decât de pământ, și aș fi avut nevoie de o macara gigantică și sofisticată ca să mă ridice până la el. Eu eram Cătălina, iar Aurora Cornu - luceafărul, astfel nu-mi rămânea decât s-o las în lumea ei inaccesibilă, iar eu să-mi găsesc o pământeancă pe străzile New-York-ului.

*

Au trecut anii. Aurora Cornu se apropia de optzeci de ani, iar eu trecusem de șaizeci când am întâlnit-o pe neașteptate, pe o stradă din București. Ce surpriză! M-am bucurat din toată inima văzând-o, iar ea m-a recunoscut imediat. „Hai să fugim în lume!”, mi-a propus ea. Am fost imediat de acord și am întrebat-o cu ce începem. Mi-a răspuns cu umorul ei jucăuș: „Cu un supermarket!”

Zis și făcut. Ne-am dus ținându-ne de mână, ca Elvira Madigan cu ofițerul ei prin pădure, într-un supermarket și ne-am plimbat mai bine de o oră printre rafturi. Am încercat haine, am probat biciclete, am examinat și mirosit sticluțe cu parfum. M-am gândit atunci că omenirea se înșelase: Paradisul, de fapt, nu este o grădină, ci un supermarket.

N-am cumpărat până la urmă nimic și am hotărât să plecăm. Dar Aurora Cornu mi-a spus că vrea să-mi facă un cadou și mi-a cerut să-mi aleg un obiect din rafturi. Oricare! I-am arătat o ciocolată „dark”. „Nu, mi-a spus însoțitoarea mea, ciocolata se consumă, vreau să-ți alegi ceva care să-ți rămână ca amintire.”

Ei bine, mi-am ales. O foarfecă de grădină uriașă, cu mare putere de tăiere! Se poate reteza cu ea chiar și o creangă uscată de grosimea unei bâte de baseball. Amuzată de originalitatea alegerii mele, Aurora Cornu mi-a cumpărat-o pe loc.

Am și acum acea foarfecă. Nu o folosesc, o păstrez ca amintire. Mă uit la ea ca la un fetiș. Pentru tăiat crengi uscate din livada mea mi-am cumpărat alta, mergând de unul singur la supermarket.