Văzusem de departe dansul din mijlocul câmpului. M-am apropiat, prudent, urmând poteca unduitoare, să nu deranjez oarece ritual. În afara satului plutesc legende pe care oamenii se codesc să ţi le descrie.

Găsesc pe cineva. N-are timp de vorbă. Se grăbeşte, cu bicicleta. Doar ce-mi aruncă întro doară. „Aceea e fântana lui Ion”. 

Şi altele? Eu insist. „A lu’ Sfantu’, după deal. A lu’ Marin. La Deju’, colo, în vale”.

Dispare, înainte de a-mi da restul amănuntelor, temânduse că a lăsat mai mult decât trebuia să se întrevadă.

Setea din faptul zilei

Pe un braţ puternic se leagănă prăjina încorsetată de un pietroi care nu-i dă pace o clipă. Din capătul celălalt, scăpat în văzduh, curge lanţul, lung cât setea din faptul zilei.

Găleata aşteaptă în orice clipă să revadă calea ştiută de o eternitate. Tragi vârtos, trezind din amorţeală întregul mecanism.

Deodată îl vezi cum ştie singur să culeagă vitalul lichid. De la cinci sau opt ori zece metri adâncime.

Bei, şi tot mai vrei, în timp ce te gândeşti că ar trebui să mulţumeşti cuiva pentru aşa minune. Închizi izvorul, la final, punându-i capac.

În poarta unui destin

În satul buzoian Ileana mă opresc în faţa unei porţi, destinul conducându-mă, să-l întâlnesc pe Constantin. Ieşit la o vorbă cu vecinul său.

Restul uliţelor, prăfuite, mă tot chestionaseră din pustietatea lor. Ce caut pe aici într-o zi de sâmbătă, în transpirate întrebări?!... Fântâni? „Nu, puţuri”, sunt învăţat.

Deci n-au fost fântânari, ci puţari, trag concluzia. „Puţari”, aşa li se zicea meşterilor. Omul trecut prin viaţă îmi zice, abia după ce m-am prezentat şi am schimbat câteva impresii despre lume, că a fost puţar în tineretea sa.

Dureri neuitate

Peste drum de casa lui, tăind gardul bisericii, un puţ. Mai înalt în cumpănirea sa faţă de streaşină.

„Eu l-am săpat”, îmi arată Constantin Niţu. În memoria fiului său. Restul cuvintelor şi le înghite cu tragic calm.

E un alt mod de a pomeni pe cel trecut în veşnicie. Ar bea şi el odată cu tine o cană. Doar e agăţată-n cui…

Întâlnisem tot acolo, mai devreme, o femeie, trebăluind cu bidoanele în liniştea ei. De nezdruncinat, oricât am vrut s-o descos. „

E mai bună apa de aici”, atât scapă despre puţul care nu s-a mulţumit cu apele freatice de suprafaţă. „E adânc”, parcă e supărată doamna pe ea însăşi, că stă de vorbă cu străini.

Cum se sapă un puț

Să vorbim despre meseria de puţar, îi propun domnului Constantin. „Hai!”, se arată binevoitor.

Cândva, tare demult, veneau carele încărcate cu piatră, „de la deal”. Erau meşterii cioplitori. Ei scobeau fiecare bucată în parte, făcând-o semirotundă. Puse cap la cap, se uneau apoi jumătăţile.

Alţi meseriaşi, puţarii, aveau nişte burghie mari cu care înţepau pământul. Tare greu era să învârţi namila aceea. Braţe puternice scormoneau, încetul cu încetul, până când dădeau de sufletul gliei.

La baza verticalei caverne era aşternut un pat din stejar. Pe el se aşezau, una câte una, componentele cilindrice.

Diametrul ajungea chiar şi la 70 de centimetri. Puţuri „pe obezi”. Aşa fuseseră botezate. Degeaba vreau să mă dumiresc asupra expresiei, că mai mult decât a fi un dat din vechime nu găsesc.

La final, peste gură i se aşeza o placă. Din piatră. Subţire. Un fel de protecţie. „Masa”, aşa-i ziseseră sătenii. Frumos încrustată de mâini dibace.

Vechi obiceiuri

Unii îşi făcuseră propria sursă de apă în gospodărie. „La două case era un puţ”, îşi aminteşte.

Dar erau şi cele de la drumul mare ori din mijlocul lanurilor. Acestea din urmă săpate în numele celor dragi. Să nu li se stingă veacul. În fiecare an, după botezul apelor, se turna agheazmă în fântânile cu doruri neîmpăcate. Întreaga comunitate sorbea închinăciuni din acele locuri, sfinţite de rugăciunea preotului.

Modernitatea

De prin anii ’50 se trece la prefabricate. De cioplitori nu mai era nevoie. Nici de piatra din deal. Betonatelor nu li se mai zice ca suratelor lor. N-au o definiţie anume.

După 1990 au început să dispară „mesele”. Erau, cum se exprimă interlocutorul meu, „foarte valoroase”. Cum s-au volatilizat atâtea comori din satele româneşti, adaug eu.

Puţurile din curţi au fost modernizate. Cumpenele nu mai puteau să facă faţă progresului.

Ce nu se stinge

Altceva e cu păsările din pustiu ori cu cele de la răspântii. Ele au rămas libere. Şi neschimbate. Încă varsă lacrimi. Aşa văzusem la cea unde mă dusesem prima oară, pe cărarea orizontului. În piatră au fost încrustate cuvinte care dor şi azi. În memoria lui „Ion Toma, născut în 1933, dispărut în 8 martie 1970”. Litere înghesuite într-un careu sub formă de cruce. Tot întreb câte sunt acestea, dar interlocutorul meu o ia cu povestea pe alte drumuri, de parcă s-ar feri să-mi divulge anumite umbre. Multe, îmi dau totuşi seama. Mai degrabă aud descrieri de văi şi dealuri, margini de pădure. Îndemn de-a le descoperi singur.

Actul de proprietate

Ca şi cum ar fi nişte troiţe, încerc să compar asemenea izvoare. Gazda mea zâmbeşte.

Îmi explică un anumit obicei. Chemai meşterii, scobeau pământul. La final îi omeneai după cum v-aţi înţeles.

Trebuia să aduci cu braţele tale cumpăna, găleata şi lanţul. Era mai mult decât semnătura pe un act de proprietate.

Aşa cunoştea lumea din sat că puţul acela e al lui cutare. Şi toţi urmaşii lor aveau obligaţia să-l întreţină.

Respectat e legământul şi azi. Îţi dai seama după ce bei. Cum tu eşti mulţumit de limpezimea cleştarului, la fel şi cel de dincolo... Atât mi s-a spus. Nimic mai mult. Apa e a călătorului. Povestea, a sătenilor. Le înţeleg tăcerea.