În cultura română de azi este la modă demitizarea. Istorici, filosofi, critici literari, politologi, devin peste noapte interesanţi identificând, denunţând ca neadevărate (!) şi persiflând diverse mituri. Mari scriitori români, de la Eminescu la Nichita Stănescu, de la Lucian Blaga la Grigore Vieru, de la Mircea Eliade la Marin Preda sunt supuşi periodic unui ritual al iconoclastiei.

Odată descoperită (redescoperită) această jucărie, este foarte probabil că tot mai mulţi publicişti vor dori să se joace cu ea, ca să-şi facă repede un nume sau pur şi simplu ca să se amuze. Aşa stând lucrurile, n-ar strica să existe şi unele instrucţiuni de folosire. Pentru că, deocamdată, nimeni nu respectă nicio regulă, şi se practică o improvizaţie voioasă, specifică, de altfel, publicisticii noastre de azi.

În primul rând, se constată o extindere hazardată a noţiunii de mit. Mulţi eseişti demitizează nu numai mituri propriu-zise, ci şi prejudecăţi, clişee de gândire, sloganuri propagandistice, ritualuri, ceremonii, moravuri, practici curente, proverbe, aforisme, superstiţii, obsesii, preferinţe artistice etc. etc. Nu va trece mult timp şi vom citi eseuri demitizatoare despre eficacitatea băilor de nămol, hărnicia furnicii şi lenea greierului, grandoarea stejarului, calitatea superioară a pantofilor Guban, obiceiul de a ţine furculiţa în stânga şi cuţitul în dreapta sau obligaţia acoperirii gurii cu palma în timpul căscatului.

În al doilea rând ar merita să reflectăm – eventual cu sarcasmul unor moralişti – asupra grijii demitizatorilor de a se referi exclusiv la convingerile celor dinaintea lor, în conformitate cu o logică a „progresului” (mit marxist!), conform căreia prezentul este automat superior trecutului. Eseiştii de azi ridiculizează „miturile” de ieri, fără să ia vreodată în considerare propriile lor „mituri”, cum ar fi OZN-urile, fenomenele paranormale, zodiile, medicina homeopatică sau talk-show-urile. Ideea că Ştefan cel Mare a rămas neînvins în luptele cu turcii li se pare comică, dar teoria vindecării de orice boală printr-o caraghioasă gesticulaţie făcută de „bioenergeticieni” li se înfăţişează ca fiind de o maximă seriozitate.

Lăsând acum la o parte toate aceste efecte secundare ale modei demitizării, să ne întoarcem la tratamentul aplicat miturilor propriu-zise sau acelor simboluri culturale care merită, măcar în parte, numele de mituri. În procesul examinării şi contestării lor se face o confuzie de planuri, compromiţătoare pentru un intelectual. Şi anume planul mitic este confundat cu planul ştiinţific. O ficţiune colectivă sau, cel puţin, susţinută afectiv de o colectivitate devine un obiect al polemicii, asemenea unei relatări prozaice şi inexacte a unui eveniment.

Mitul nu este un document (deşi poate avea valoarea unui document, dacă îl judecăm dintr-un unghi revelator: dar cine mai judecă astfel astăzi?). De altfel, nici nu există mituri-text, uşor analizabile, ci numai mituri-trăire, greu de analizat.

Elanurile fiecărei noi generaţii alimentează şi întreţin mitul care nu există decât datorită acestor elanuri. A-l desprinde din context fie şi numai pentru a-l contempla este similar cu a lua acasă (la pachet!) jerba de apă a unei fântâni arteziene.

Pe mine, de pildă, nu mă impresionează niciodată „curajul” cuiva de a demonstra neadevărul unui mit. Bineînţeles că mitul este neadevărat privit din afară, în absenţa oricărei participări sufleteşti. Adevărul lui este de altă natură decât adevărul non-fiction. De altfel, asupra acestei reguli am „convenit” cu toţii, încă din vremea (mitică) a creării primelor mituri. Ne-am „înţeles”, atunci, ca miturile să reprezinte o formă de lirism colectiv, pe care să o alimentăm şi să o întreţinem cu entuziasmul nostru. Este ridicol să vină acum cineva şi să ne anunţe, cu aerul că face o mare descoperire, că ne iluzionăm. Dar tocmai aceasta ne-am „propus”, să ne iluzionăm!

Când mergem la cinematograf şi, aşezaţi cuminţi în scaune, urmărim un film, ştim bine ce facem. Nu avem nevoie de cineva care să aprindă lumina şi să strige:

– Opriţi-vă! Este o înşelătorie! Oamenii pe care îi vedeţi pe ecran nu există cu adevărat! Este doar o proiecţie!

 Exact aşa mi-l închipui pe un demitizator. Ca pe un trouble-fête puţin ţicnit care bate nervos cu bastonul în ecranul mitului, ca să demonstreze publicului că loveşte într-un zid, dincolo de care nu se află nimic. Bineînţeles că nu se află. Dar înainte de intervenţia lui şi de aprinderea luminii în sală se afla!

Ce este fals în ideea că un bărbat se căsătoreşte nu cu o femeie oarecare, ci cu unica femeie de pe Pământ destinată lui? Totul – desigur – este fals. Dacă ne gândim că bărbatul respectiv a avut o arie de selecţie restrânsă, cunoscând până la căsătorie doar douăzeci-treizeci de femei, falsitatea ideii devine şi mai evidentă. Este foarte probabil că femeia ideală pentru el se afla printre celelalte femei, necunoscute lui, în număr de trei miliarde. Dar, din punct de vedere mitic, nu exista nicio fiinţă pe lume mai potrivită ca soţie pentru bărbatul în cauză. Este şi acesta un adevăr, de altă natură decât adevărul practic, dar este un adevăr.

S-ar putea crede că modul acesta de a înţelege şi a apăra mitul ţine de trecut, de o gândire patriarhală, de o sensibilitate inoperantă în vremea noastră. Complet greşit! În realitate existenţa modernă se bazează în continuare pe mituri, chiar dacă este vorba de mituri de dată recentă. Civilizaţia occidentală însăşi nu ar funcţiona dacă beneficiarii ei nu ar colabora, cu generozitate, la susţinerea unor ficţiuni, cum este, să zicem, aceea a importanţei fiecărei fiinţe omeneşti. În ideologia „drepturilor omului”, omul nici nu figurează ca individ, ci ca persoană, tocmai pentru a i se proclama imunitatea, valoarea apriorică, egalitatea cu semenii săi. Din punct de vedere ştiinţific se poate oricând demonstra că oamenii nu sunt egali între ei, că unii prezintă importanţă pentru colectivitate, iar alţii nu, că există oameni inferiori din punct de vedere moral până şi unor câini ş.a.m.d.

Dar din punctul de vedere al „drepturilor omului”, deci al mitului, fiecare fiinţă omenească prezintă importanţă şi anume o maximă importanţă, justificând orice efort făcut pentru protejarea şi, la nevoie, pentru salvarea ei.

Crezând în mituri nu abdicăm de la luciditate, ci, dimpotrivă, cu luciditate ne situăm în regimul lui ca şi cum. Ştim că noi, oamenii, nu suntem toţi la fel de importanţi, dar ne purtăm ca şi cum am fi. Ne lăsăm cuprinşi de reveria unei sacralităţi a fiinţei omeneşti, despărţindu-ne decis, prin asumarea unui mit, de animalitatea noastră originară. Triumful deplin al acţiunii de demitizare ar însemna recăderea în animalitate.