Decizia CCR privind obligativitatea revocării procurorului șef al DNA de către președintele Iohannis a reaprins scandalul din jurul politizării Curții și a reactivat discuțiile pe marginea reformării sau chiar desființării tribunalului constituțional.
O privire înapoi ar arăta că multe dintre hotărârile Curții care au vizat conflictele dintre autoritățile publice au fost puternic contestate de o parte sau alta a spectrului politic. CCR a fost instrumentalizată în disputele în care au fost implicate toate regimurile post-revoluționare, mai ales atunci când Președintele a fost în poziția de a coabita cu un guvern de o altă culoare politică.
Acest lucru se întâmplă în mod sistematic pentru că, pe lângă rolul de garant al supremaţiei Constituţiei, Curtea joacă şi rolul arbitrului în jocul politic. Această poziție atrage inevitabil un val de simpatie din partea taberei câștigătoare și a simpatizanților ei, respectiv un val de antipatie din partea perdanților.
De la înființarea sa în iunie 1992, Curtea Constituțională a funcționat ca un organism politico-judiciar, o struțo-cămilă instituțională, această natură duală fiind asigurată chiar prin legea fundamentală. Atribuţia de control al legilor sub aspectul constituționalității lor nu epuizează paleta activităţilor cu care este însărcinată Curtea, CCR pronunţându-se asupra conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, asupra respectării procedurii de alegere a Preşedintelui, asupra referendumului de demitere a Președintelui, asupra constituţionalităţii partidelor politice etc.
Ne puteți urmări și pe Google News
Responsabilitatea tranșării disputelor dintre actorii politici destabilizează orice poziție de echilibru a Curții, iar membrii CCR sunt în poziția de eterni suspecți de o vină reală sau imaginară privind încheierea unui compromis sau a unei înțelegeri secrete cu taberele politice aflate în război.
Este extrem de interpretabil dacă, în decizia recentă privind revocarea Laurei Codruța Kovesi, se poate vorbi în mod obiectiv de pierderea neutralităţii CCR. Fără îndoială, vina CCR este aceea că, în peste două decenii și jumătate de existență, nu a reușit să fie creatoare de interes public, aşa cum instituţiile eficiente reuşesc să o facă. În niciun moment al activității sale, din 1992 până în prezent, CCR nu a reușit să convingă societatea că instituţia este un arbitru pe deplin imparțial al jocului politic, un al treilea neutru.
De multe ori, Curtea s-a înfăţişat drept un al treilea partizan, lovind astfel în interesul său pe termen mediu şi lung. Dar asta nu înseamnă că cei care acuză astăzi CCR de politizare ar avea mai multă dreptate decât cei care o acuzau în 2012 de aceeași vină, atunci când CCR a decis să invalideze referendumul pentru demiterea lui Traian Băsescu din fruntea statului.
În egală măsură, ar fi naiv să credem că magistrații CCR care au hotârât asupra speței referendumului din 2012 sau asupra suspendării din 2007 ar fi fost mai inocenți decât judecătorii din plenul actual. Cu ce este mai bun, mai independent sau mai moral un Augustin Zegrean decât un Valer Dorneanu? Biografiile ambilor președinți CCR arată legăturile strânse cu un anumit partid politic. Cu ce este mai prejos Mona Pivniceru față de Iulia Motoc, al cărei soț a fost numit într-o importantă funcție publică chiar de Traian Băsescu, președintele care risca să fie demis prin validarea referendumului? Ce ar fi de obiectat în privința lui Petre Lăzăroiu acum și nu ar fi fost de obiectat în 2012? Cu ce poate fi șantajat astăzi vreun judecător CCR și nu putea fi șantajat în 2007 sau în 2012, când asupra Aspaziei Cojocaru plana suspiciunea de colaborator al Securității? Mai mult, atunci exista un indiciu puternic al șantajului exercitat asupra reprezentanților CCR, dacă ținem cont de dezvăluirea lui Mircea Geoană. În 2007, Geoană a prezentat public doua note atribuite lui Florian Coldea, director adjunct al SRI, despre situația dosarelor a trei judecători CCR, Aspazia Cojocaru, Nicolae Cochinescu și Ion Predescu. Destinatarul biletelor era Traian Băsescu, președintele în funcție, în contextul judecării deciziei de suspendare.
Recomandările noastre
