Ultima duminică din perioada pascală este dedicată Vindecării orbului din naștere. A celui pe care Iisus l-a izbăvit scuipând pe jos, făcând tină și ungându-i ochii și care a devenit victima sistemului represiv al fariseilor.
Încercând să smulgă de la fostul orb mărturia că Iisus este un păcătos, pentru că vindecase în ziua de Sabat, fariseii, securiști avant la lettre, exercită presiuni uriașe asupra lui și a familiei lui. Dar omul se ține tare și refuză să-și toarne binefăcătorul. Iată cum comentează în stilul său inconfundabil N. Steinhardt acest episod: „Domnul, de aceea, vrea neapărat să-1 răsplătească. Dar cum? Cu ce? În care fel? Aur și argint să-i dea, nu are. I-a dat vederea. Ce lucru mai de preț i-ar putea dărui? (...) Ce semn de admirație pentru perfecta ținută de care a dat cu prisosință dovadă? I-a înfruntat pe farisei. Nu a consimțit să dea declarație cum că binefăcătorul lui e păcătos, potrivit dorinței lor.
Le-a spus, celor care țineau morțiș să tot repete că nu știu de unde vine Acela: păi tocmai aici e minunea, că voi nu știți de unde este și El mi-a dat vederea. L-au luat în râs, l-au amenințat, l-au dat afară, dar a rămas neclintit. (...) Și-atunci, tot căutând, concepe o idee cu adevărat extraordinară în mintea Sa dumnezeiesc-omenească. Și face un lucru, un gest ce-și află echivalentul (pe plan profan) cu al regelui care pe câmpul de luptă ar desprinde de la gâtul său ori de pe pieptul său o decorație și-ar prinde-o pe pieptul unui viteaz, ori în al lui Buddha, când iepure fiind, într-unul din nenumăratele sale avataruri, se aruncă în foc pentru ca să-1 poată ospăta pe obositul brahman care venise la el. (...)
Așa și Domnul, neavând ce anume da, pe Sine Se dă fostului orb, dezvăluindu-Se ca Dumnezeu. I se arată, I se descoperă, îi destăinuiește dumnezeirea Lui. ‘L-ai și văzut! Și Cel ce vorbește cu tine, Acela este’. Iată darul, cum mai scump nu poate fi. Ce altceva fără seamăn îi putea oferi decât această repetare a scenei de pe Tabor: Hristos, pentru fostul orb, își manifestă din nou Dumnezeirea, mai albă ca omătul, mai strălucitoare decât o mie de sori, îi pune adică la îndemână Măreția, Splendoarea și Absolutul, acel Ding an sich pe care Kant îl socotea nerevelabil.”
Recomandările noastre
