Dumitru Radu Popa (născut la București, în 1949, într-o familie de intelectuali de elită) nu trebuie confundat cu Dumitru Radu Popescu, care este mai cunoscut (a fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor, i s-au consacrat monografii etc.). Culmea este că dintre ei doi tocmai autorul mai puţin cunoscut, Dumitru Radu Popa, este marele talent. Dacă se vorbeşte rar despre el este numai şi numai pentru că s-a stabilit din 1986 în SUA, la New York şi mulţi dintre cititorii români l-au uitat (deşi i-au mai apărut din când în când cărţi în România).

În 1997, Dumitru Radu Popa i-a încântat pe cunoscători cu volumul de proză scurtă „Panic syndrom!” În cuprinsul lui elementul de atracţie îl constituie recitalul de ironie al naratorului pe tema snobismului intelectualului new-yorkez, care nu face un pas fără să consulte un psihiatru.

Următoarele cărți ale lui Dumitru Radu Popa ilustrează și mai bine farmecul scrisului său. Este vorba, în primul rând, de romanul „Traversând Washington Square”, l999. Personajul-narator este un român stabilit la New York, Vlad, prizonier al unei existenţe zilnice previzibile. Dimineaţa, după ce se desparte de soţia lui, Sofia, el se duce fără excepţie la Universitate, unde îşi câştigă existenţa ca profesor. Pe acest traseu, singurul spaţiu care îi oferă şansa unei evadări este Washington Square, un mic parc din New York, cu arbori bătrâni şi veveriţe.

Parcul – după cum aminteşte Dumitru Radu Popa însuşi, spre sfârşitul cărţii, într-una din numeroasele şi seducătoarele sale digresiuni – l-a mai inspirat şi pe Henry James, care i-a dedicat un roman, intitulat chiar „Washington Square”. Acelaşi spaţiu a devenit notoriu, intrând în efemera mitologie a cinefililor americani, datorită şi filmului „Desculţ în parc”, cu Robert Redford şi Jane Fonda. Românul, în care scriitorul se proiectează probabil pe sine şi căruia îi transferă, în orice caz, o mare parte din obsesiile şi reveriile sale, ştie să se bucure de ieftina ocazie pe care i-o oferă destinul. Un american ar fi avut nevoie de o junglă, de un helicopter şi de o puşcă de vânătoare cu laser ca să fugă de viaţa anostă de fiecare zi. Personajul lui Dumitru Radu Popa se mulţumeşte cu un parc public, aflat la dispoziţia oricui.

Merită citit cu atenție și romanul de dragoste, Gluga suedeză, datând tot din 1997. În acest roman autorul o aduce în prim-plan, ca parteneră a personajului-narator, pe Linda Magnusson, o americancă de origine suedeză, care, în pat, obişnuieşte să se instaleze deasupra bărbatului, ca pe un aparat pentru gimnastică aerobică, şi să-l îmbrace în părul ei blond. Autorul numeşte „gluga suedeză” această situaţie şi în continuare recurge la enigmatica sintagmă ori de câte ori trebuie să numească actul sexual. Este modul său de a fi pudic, dar şi de a sugera o comedie a pudorii, generată de impudoarea de fond a femeii, care înţelege dragostea ca pe un sport.

Am putea și noi, românii din România, să preluăm această formulă. Îmi și închipui un bărbat care ar întreba-o pe o femeie: „Poți să- mi oferi o glugă suedeză?” iar dacă ea ar răspunde „Nu” ar însemna pur și simplu că nu l-a citit pe Dumitru Radu Popa, ceea ce e cam rușinos.

Dumitru Radu Popa este un imperialist, ca toţi americanii. De la New York, unde locuieşte de când s-a expatriat, trimite la Bucureşti cărţi balistice intercontinentale, pentru a cuceri publicul românesc. Şi loviturile îi reuşesc de fiecare dată, provocând panică în rândurile scriitorilor din România.

O asemenea carte, de un farmec periculos, este La Revoluţia Română (2000), care cuprinde trei povestiri: „La Revoluţia Română”, „Mi s-a părut, cu paranteze” şi „O zi nefastă din viaţa lui Abraham van Beyeren. Dintre ele se remarcă „La Revoluţia Română” − o succintă şi spumoasă comedie a revoluţiei din 1989, nu a celei din România, ci a replicii ei din New York. Trei sute dintre membrii comunităţii româneşti de acolo, aţâ- ţaţi de ceea ce au aflat de la televizor, se adună în faţa consulatului României şi îi imită pe demonstranţii adunaţi, la Bucureşti, în faţa CC al PCR. Imitaţia este caricaturală din cauză că lipseşte riscul, care conferă dramatism revoltei din România, dar şi din cauza pregătirii intelectuale precare a participanţilor. Viziunea lor asupra unei revoluţii este la fel de naivă ca aceea a conului Leonida din „Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea”.

Caragialismul (deliberat) al situaţiilor devine culminant în momentul în care protestatarii, întruniţi de data aceasta în faţa sediului ONU, se postează din greşeală în spaţiul rezervat demonstraţiilor de solidaritate cu revoluţia din Haiti! Cauza o constituie, exact ca în piesa „O noapte furtunoasă”, transformarea numă- rului 9, prin inversare, în numărul 6 (în condiţiile în care americanii − altă comedie! − numerotează birocratic perimetrele destinate chiar şi celor mai devastatoare trăiri colective).