Marţi, 13 martie 2018, dimineaţa. În Bucureşti plouă. Nu e o ploaie zdravănă, din cele care te însufleţesc prin revărsarea de apă, însoţită de tunete şi fulgere, ştiind că se va termina repede, ci o ploaie măruntă, sîcîitoare, care te melancolizează, bănuind că nu se va opri pînă la sfîrşitul lumii.

Ruşii i-ar spune unei astfel de vreme, rasputița, deşi la ei ploaia asta, poreclită şi, fără drumuri, pentru că transformă căile rutiere neasfaltate în ditamai mlaştinile (Raputita şi nu Generalul Iarnă i-a învins pe nemţi în Campania din Est), apare toamna.

La toate aparatele de radio din apartamentul meu (în fiecare cameră e un aparat deschis pe Radio România Actualităţi), Alexandru Lancuzov, reporterul care transmite ritmic, în direct în fiecare zi, starea circulaţiei din Bucureşti, vorbeşte de inevitabila blocare a intersecţiilor în urma ploii. Cu o singură excepţie, RRA are cei mai buni moderatori de emisiuni în direct din audiovizual. Vorbele lor de duh au umor, nu sînt scremute, cum se aud la FM-uri, închiriate de fătuce care se exprimă prin chicote muiereşti.

Moderatorul din dimineaţa asta glumeşte cu Alexandru Lancuzov pe seama dezvăluirilor despre pantofii de naş, cu bot de ştiucă, luaţi pe bani grei de Poliţia locală Bucureşti, una dintre miile de şmecherii moldo-valahe pentru o pricopsire cu un ciubuc.

Ascultînd a nu ştiu cîta oară despre dezastrul circulaţiei în Bucureşti prezentului în care trăiesc, îmi amintesc deodată discursul lui Liviu Dragnea de la Congresul Extraordinar al PSD de sîmbătă, 10 martie 2018. Cele peste 20 de pagini citite de preşedintele PSD s-au referit - toate - la România lui 2040. În privinţa infrastructurii, Liviu Dragnea ne-a spus că ţara noastră va fi „un hub regional de transport”, că „Bucureştiul va fi legat cu autostrăzi şi cale ferată de mare viteză de Sofia, Belgrad, Budapesta şi Chişinău”.

Joi, 11 ianuarie 2018, scriam pe cristoiublog.ro despre incredibila istorie a celor 12,5 kilometri de autostradă dintre Aiud şi Decea, reprezentînd lotul 3 al autostrăzii de 70 kilometri Sebeş-Alba. Inaugurarea ciotului urma să fie făcută la 9 ianuarie 2018. Asta după ce, potrivit contractului, lotul 3 urma să fie dat în folosinţă în octombrie 2016,: lucrările la cei 70 de kilometri fuseseră deschise în chip festiv de Dan Şova, ministrul PSD al Transporturilor, în 16 aprilie 2014. Dan Şova promitea că lucrările la ciot vor fi finalizate pînă în decembrie 2015.

A trecut decembrie 2015. A trecut şi martie 2016. Ciotul n-a fost finalizat. În noiembrie 2017, o veste făcea să freamăte redacţiile: În sfîrşit, cei 14 kilometri vor fi inauguraţi.

Constructorul se angajează să rezolve pînă pe 9 ianuarie 2018 problemele semnalate. Pe 9 ianuarie 2018, neregulile erau la fel ca în noiembrie 2017. Constructorul se angajează că le va rezolva pînă în martie 2018. Sîntem la jumătatea lui martie 2018. Cînd vor putea fi inauguraţi cei 12,6 km de autostradă care trebuiau finalizaţi acum doi ani, în martie 2016? Răspuns: Niciodată.

Între timp constructorul şi-a luat maşinăriile de pe şantier şi a plecat fără să rezolve nici una dintre problemele semnalate.

Marţi dimineaţa, înainte de bibliotecă, m-am dus la Poştă. Hîrtiuţa prin care eram invitat să merg personal ca să ridic recomandata stă pe masă de cîteva zile. Poştăriţa a încercuit cuvîntul Recomandată şi la capătul unei săgeţi pornite din bulă a scris: ANAF. Aşa cum am mai mărturisit, cînd vine vorba de plic de la ANAF amîn pe cît posibil mersul la Poştă. Ştiu că de la ANAF nu-mi poate veni decît un plic care să-mi dea bătăi de cap. Odată cu bătăile de cap, plicul îmi aduce somația să dau urgent niște bani, altfel se trece la executare silită.

La Poştă - atmosfera despre care am scris de atîtea ori pînă acum sub puterea revoltei că aşa ceva se poate întîmpla într-o ţară membră a UE. Coadă uriaşă, nervi, angajate pitite după zidul pe care-l alcătuieşte pupitrul.

Se întîrzie din cauza imprimantei, existente din 1990.

Scîrţîie îndelung, ca şi cum ar tuşi bătrîneşte. – Vă dau eu o imprimantă! am zis într-o zi, exasperat de scîrţîitul ăsta prelung, semn al unei hîrtii care iese cu mari dificultăţi la lumină. – Nu se poate! mi s-a spus. O altfel de imprimantă nu se înscrie în sistem! Retrăind scîrţîitul imprimantei din Evul Mediu al IT, îmi amintesc vorbele din discursul lui Liviu Dragnea de la Congres: „În 2040 România va deveni principalul centru tehnologic IT si Comunicații.

Digitalizarea și implementarea unor sisteme Cloud pentru administrația publică, stimularea start up-urilor de înalta tehnologie prin scheme de tipul Start Up Nation, construirea de incubatoare tehnologice în universități și licee și adaptarea numărului de locuri în Universități pentru acest domeniu sunt doar cîteva măsuri care vor împinge ponderea în PIB a sectorului IT si Comunicații în 2040 la peste 12% din PIB.” Pe drum, spre casă, deschid cu degete tremurînde plicul de la ANAF. Surpriza vieţii mele! Potrivit hîrtiei nu trebuie să dau eu bani.

Trebuie să primesc: 350 de lei.

Dat gata, sun pe contabila care mă ajută să mă descurc în relaţia abisală cu ANAF. – E adevărat! Trebuie să luaţi, nu să daţi. Puteţi face cerere să vi-i dea acum. Nu v-aş sfătui. Pentru 350 de lei veţi fi nevoit să pierdeţi timp de 5.000 de lei. Lăsaţi-i acolo, să fie pentru o altă plată cerută dumneavoastră.

De acasă, ca să ajung la BAR, trebuie să străbat pe Calea Victoriei partea de trotuar dintre strada Moxa şi poarta Academiei.

De ani întregi de cînd am început străbaterea acestui drum, cînd plouă m-am confruntat cu aceeaşi nenorocire: Lîngă trotuar se face o fîşie de apă tulbure.

Maşinile, care trec în viteză, rup fîşia cu roţile şi aruncă apa pe trotuar.

Au trecut între timp președinți, suspendări, arestări preventive și eliberări condiționate, guverne, majorităţi, primari generali şi primari de sector. Cînd plouă, a circula pe trotuarul de pe Calea Victoriei e ca şi cum ai juca la ru leta rusească. Dacă ai ghinion, o maşină care trece în viteză pe ultima bandă te face leoarcă.

E ceea ce mi s-a întâmplat mie marţi dimineaţa.

Toată partea stîngă a pantalonilor s-a umplut de apă tulbure. Ar trebui să merg mai repede, pentru a da gata porţiunea. Nu pot. O blestemată durere de şold mă împiedică să merg mai repede decît un melc. La imaginea mea de stropit cu apă tulbure, o jună din spatele meu surîde involuntar.

O altă mașină, trecînd în viteză pe Calea Victoriei, o face leoarcă și pe ea! Dumnezeu nu bate cu ciomagul! Îmi amintesc spusele lui Liviu Dragnea despre România lui 2040: „Dacă privim înainte și dacă vom reuși să impunem acest efort de accelerare a economiei și societății, peste 22 ani, în 2040, vom putea vorbi despre o Românie mult diferită față de România de azi.

Vom fi a opta economie a Uniunii Europene, vom fi lider regional în Europa de Sud Est. Vom funcționa ca nod de infrastructură rutieră al comerțului dintre Orient și Occident, vom alimenta Europa cu mărfuri din porturile Mării Negre, la concurență cu porturile de la Marea Nordului. Vom furniza energie și resurse petroliere statelor din jur și vom avea independență energetică totală.”

Dacă privim înainte...

Eu însă, ca şi alţi trecători, nu pot privi înainte, așa cum ne îndeamnă președintele PSD. Mi-am pus umbrela (deşi plouă) ca un parapet la apa aruncată de maşini. Prin urmare, trebuie să mă uit în lături.

Ajung, în fine, la Bibliotecă.

Pe geamul de la intrare e lipit un anunţ, scris cu litere roşii: „Această clădire n-are certificat de securitate în caz de incendiu.”

Aşadar, acum, în 2018, în caz de incendiu, risc să ard ca un şoarece, alături de ceilalţi cititori.

Altfel vor sta însă lucrurile în 2040. Şi mă gîndesc.

Am 70 de ani. În 2040, anul României de vis din discursul lui Liviu Dragnea, aş avea 92 de ani. Greu de presupus că mai apuc România asta.

Chiar și dacă pe la 90 de ani mi-aș lua una mai tînără cu 50 de ani, precum Mihail Șora, TeFeListul de la balcon. La Congresul PSD, în primul rînd a stat Irina Tănase, juna iubită a lui Liviu Dragnea.

Irina Tănase are 25 de ani. Peste 22 de ani ea va avea 47 de ani. Sigur că va apuca România de vis a lui Liviu Dragnea, România în care de la București vor pleca autostrăzi și căi ferate de mare viteză în cele patru colțuri ale Europei, iar asfaltul de pe Calea Victoriei va fi ținut permanent uscat printr-o aplicație păstrată în Cloud. Şi, ajuns în sală la locul meu, am o revelaţie.

De la tribuna Congresului, Liviu Dragnea nu mi s-a adresat mie, nu s-a adresat românilor. S-a adresat iubitei sale din primul rînd al sălii, făgăduindu-i ca dar de nuntă România de basm a lui 2040!