Într-un eseu din 1946, George Orwell deplîngea deteriorarea limbii engleze și acuza, pentru aceasta, politica. Orwell sesiza, în esență, că decandența societății engleze de la finele celui de-al Doilea Război Mondial este acompaniată de decadența limbajului și concluziona, exasperat, că este un fenomen natural, imposibil de oprit.

Politica poate strica societatea nu doar prin moravuri (dacă ai o clasă politică coruptă), nu doar prin prostie (dacă ai o clasă politică incompetentă, dominate de repetenți, impostori academici și analfabeți mîndri de ei înșiși), ci și prin prăbușirea structurilor ei culturale de rezistență (dacă folosește o limbă deteriorată).

Astfel, autorul „Fermei animalelor” observa schimonosirea limbii sub agresiunea vorbirii politice în cel puțin trei privințe. Prima: dispariția metaforei. Într-adevăr, politicienii nu folosesc metafore, ei folosesc mai ales epitete. Tari! Pentru că ei nu vorbesc, ei comunică. Vorbirea și comunicarea nu înseamnă același lucru.

De pildă, maimuța comunică, dar nu vorbește. Reducerea omului politic la stadiul de „comunicator” înseamnă suprimarea capacității lui de a vorbi normal și expresiv. În logica actualului gen de „comunicare politică”, metaforele au devenit inutile. Nu trebuie să sugerezi stîrnind sensibilitatea exersată (căci asta face o metaforă), ci trebuie să numești stîrnind o emoție primară (căci asta face comunicarea politică).

Dispariția metaforei din obișnuința vorbirii duce, pe de o parte, la abolirea frumuseții limbii și, pe de altă parte, la brutalizarea ei. O limbă vorbită în metafore este un fel de Versailles; o limbă vorbită văduvită de metafore este un fel de Casa Poporului. Știu că există mulți români care admiră Casa Poporului – îi impresionează. Dar chiar și aceștia trebuie să admită că simt o diferență între colosul ceaușist și reședința oficială a ultimilor regi ai Franței.

Ei bine, dacă vreți să trăiți în Casa Poporului, vorbiți ca politicienii, cum vă vine, dacă vreți să trăiți în Versailles, vorbiți literar, frumos, îngrijit, atent. Opțiunea vă aparține. Nu în ultimul rînd, oamenii fără acces la metaforă au imaginația nedezvoltată și sensibilitatea nedospită. Efectele umane ale suprimării metaforei sînt cu adevărat teribile.

Al doilea fel în care discursul politic mutilează limba, zice Orwell, este eliminarea verbelor simple și înlocuirea lor cu expresii complicate. În încercarea sa de a-și justifica excepționalitatea, omul po litic trebuie să dea ascultătorilor impresia că se ocupă cu ceva atît de special, încît numai el poate face. Limbajul pretențios, „tehnic”, menit să dea impresia competenței este de rigoare pentru orice politician.

La noi, mai ales în ultimii 10 ani, au proliferat împrumuturile barbare din alte limbi, mai ales din engleza americană și din francengleza bruxelleză, dar și cuvintele complicate care înlocuiesc pe cele simple. Dacă nu-i poți convinge, încurcă- i! – sună una dintre maximele cinice ale comunicării politice.

Așa că, dacă nu știi materia cu care trebuie să convingi oamenii, folosește cuvinte alambicate, și folosește-le anapoda, astfel încît ascultătorii să nu mai înțeleagă nimic. Dă-le impresia că ești un expert – adică, fă-i să nu mai înțeleagă nimic.

Al treilea efect sesizat de autorul distopiei „1984” este apariția cuvintelor fără sens. Zice Orwell: „Limbajul politic, și cu anumite variații, asta e adevărat pentru toate partidele politice, de la conservatori la anarhiști, este creat ca să facă minciunile să sune adevărat, să facă crima respectabilă și să dea vîntului aparență de soliditate”. Cuvintele fără sens ori cu sens suficient de ambiguu, încît să însemne orice vrea ascultătorul discursului, sînt esențiale unui asemenea scop.

Astfel, un răcnet politic de genul „Să se facă dreptate!” prinde, pentru că oricine vrea, în principiu, dreptate. În plus, rămînînd la un nivel general, e perfect pentru că fiecare om se gîndește la altceva cînd aderă la așa vorbă mare: unii vor să-i vadă pe alții-n pușcării (oricare „unii” au propria lor listă de „alții” pușcăriabili), unii vor salarii mai mari, alții vor doar să plece un guvern și alții vor doar să vină nu anumit guvern.

Cu asemenea lozinci nu e bine să mergi în detalii – dacă politicianul explică în ce anume constă dreptatea la care el se gîndește, s-ar putea să piardă mulți aderenți. Astfel, cuvîntul „dreptate” este lăsat neexplicat din rațiuni electorale și își pierde sensul cu totul. Lipsită de specificații, dreptatea nu înseamnă nimic! Este un bidon gol pe care, abil, politicianul îl lasă oricărui credul să-l umple cu ce vrea.

Această pierdere a sensului cuvintelor duce la imense confuzii, după cum bine știm din lunga tradiție a literaturii absurde. Dar, mai mult decît „dreptate”, cuvîntul „democrație” este, cred, cel dintîi răstignit pe crucea tuturor sensurilor posibile. În numele democrației, partide politice vor lucruri direct opuse, după cum tot în numele democrației, mai precis pentru apărarea ei, oamenii își sparg capetele, unii altora, pe stradă.

Democratizarea lumii presupune democratizarea discursului politic, în sensul că oricine poate să se urce la tribună (la orice tribună!) și să înceapă să vorbească celorlalți despre politică. Blogul, Facebook-ul, forumurile de comentarii de pe siteurile media, twitter-ul, instagram-ul nu sînt altceva decît tribune la îndemîna oricui. Am îndoieli că apariția acestor tribune a adus lumii mai mult bine decît rău și nu sînt atît de sigur că democrațiile clasice din epoca anterioară internetului erau mai puțin consolidate decît sînt acum.

Dar am certitudinea că aceste tribune aflate la îndemîna oricui sînt distrugătoare pentru limbă. În lumea democratică, nimeni nu poate opri agramații, pelticii, rîrîiții, sîsîiții, bîlbîiții și bolovănoșii, dislexicii, deliranții și inepții să ia microfonul și să vorbească în boxe. Cum aceștia sînt mult mai mulți decît cei care cultivă nobila artă a retoricii (în general, cultivarea artelor a devenit o îndeletnicire excentrică, dacă nu chiar bizară în lumea noastră democratizată), a fost firesc ca ei să umple locul. Cum discursul lor a devenit cantitativ majoritar, era firesc să reașeze standardul.

Căci standardul este, și el, o rezultantă democratică în lumea îmbibată de democrația în care trăim: dacă cei mai mulți vorbesc prost, atunci prost e firesc să vorbească toată lumea. Că doar n-o să lăsăm elitele intelectuale să ne învețe pe noi, poporul, cum se vorbește. Să vorbească ele ca noi! Sau, mai precis, să vorbească ele ca cei pe care noi i-am ales. După chipul și asemănarea noastră, bineînțeles...