Gata! Vacarmul Bucureștiului a dispărut ca prin farmec. În Șezătoare acul și ața, și pânzeturile, și bucuria culorilor, da, toate acestea sunt dominante. Din 2015, în fiecare miercuri, de la șase seara, într-un anumit loc al Capitalei, femeile țes visele nestinse, înflorate, ale bunicelor. Nimic organizat, în sensul vreunei asociații. ”Șezătoare București” se numește grupul celor 30 de doamne. Resorturile acestei mișcări duc spre nemulțumirea față de kitsch-urile de pe piață. ”Nu îmbrăcăm așa ceva!”. Astfel și-au revendicat dreptul la autenticitate, învățând partitura ciocârliei. Dincolo de meseriile lor de bază, noua îndeletnicire le-a acaparat ceasurile de tihnă.

Absolut întâmplător am aflat de acest grup, de pe Facebook. Păi sigur, rețelele de socializare, pentru că la fel și noile mele cunoștințe s-au găsit una pe alta.

În fine, să începem povestea. Ajung într-un spațiu aflat peste drum de Colegiul Național ”Tudor Vianu”.

Într-un anticariat

Miroase a carte, pentru că e și un anticariat, dar mai e și parfumul acela boem, în domoale discuții despre propriul eu. Aproape că te amețește trecerea asta bruscă de la aglomerația din stradă.

De jur-împrejurul unui șir de mese defilează, încântătoare, iile. Doamnele sunt îmbrăcate în port popular. Să știți că n-au venit astfel pentru că se întâlneau cu mine azi, adică să dea bine la poză.

Așa fac de fiecare dată când intră în lumea asta a lor. Probabil că e chiar o impietate să coși legende pe imaculatul veșmânt, în timp ce tu te acoperi în fadul cotidian.

Și pentru gazdele mele e o transformare. În fapt al îngemănării zilei cu seara. Fiecare de la munca ei de peste zi. Vă propun să le cunoașteți, mai întâi.

 

Polițistă, informaticiană, doctoriță, învățătoare...

Adriana Iordache este traducător tehnic. Mai nou, lucrează în domeniul informaticii. Angelica Drăgulescu, ingineră. Violeta Voicu e angajata unei edituri. Cristina Munteanu e asistentă medicală. Eugenia Dedeșan, economistă.

Camelia Rotariu, polițistă. Mara Lazăr, doctoriță. Rodica Stănciulescu, psiholog. Silvia Negoiță se prezintă liber profesionistă. Cristina Dincă, economistă. Maria Drăgulescu, registrator medical. Mihaela Stoian, economistă. Victoria Bizon, asistentă pediatrie. Ana Ursescu, matematiciană.

Mileva Barbu, ingineră în horticultură. Valentina Burlacu, specialistă în resurse umane. Niculina Calița, învățătoare. Geanina Munteanu, ingineră în informatică și Gabriela Răcășan, programatoare.

Feminitatea este atât de profundă în glasuri și în gesturi, încât mi-au zis că și preocupările lor profesionale ar trebui definite în același registru.

Nu sunt toate membrele grupului azi. Dar vedeți din câte preocupări zilnice vin. Și totuși au aceeași bucurie a strălucirii din ochii lor. Se vede asta imediat. E o comuniune. Este o familie.

Discută numai despre dansul broderiei. Bucureștiul e la kilometri distanță. M-au luat cu ele. Au reușit foarte repede, pe negândite, să mă integreze în felul lor de viață. Și e atât de plăcut!

 

La început a fost redescoperirea de sine

Să vorbim despre începuturi. Victoria Bizon e cea care îmi dă amănunte. Ne întoarcem la Facebook. Pentru că acolo s-au întâlnit, mai întâi, întrebările. Se întâmpla în 2014. Era un grup de discuții care se numea ”Cămașa Românească”.

Mai e un aspect interesant care trebuie adus în atenție. Bucureștence, da, pentru că aici le sunt familia și cariera.

Dar puține au văzut lumina zilei în Capitală. Cele mai multe își au rădăcinile în toată țara. Chiar și bucureștencele get-beget au copilărit la bunici, la țară.

Ce vor ele să spună e că în grupul acela, ”Cămașa Românească”, tocmai despre rădăcini schimbau opinii. Fiecare căuta prin podul casei părintești, găsind câte o bucată din trecutul familiei lor.

Cel mai adesea o zestre înaripată, mirosind a câmp și-a hore. Și pe urmă postau ce fotografiau, pe grup. Se bucurau împeună.

 

Ce ne facem, fetelor?!

Numai că tot ele evidențiază și altceva. Nu mai știau să țeasă. Din păcate. Au știut cândva. Unele. Nu toate. ”În copilăria mea”, sună amintirile. Din urmă cu niște ani. Mai mulți, mai puțini.

Vreau să vă spun că cea mai tânără din comunitatea acesta are 30 de ani. Cele cu mai mare experiență de viață au atins pragul pensiei.

Revin. Nu mai știau să țeasă. O făcuseă demult, când erau lângă bunica. Sau când erau la școală și, pe vremuri, în cu totul altele, erau ore de lucru manual.

Le-am făcut să retrăiască în pantofiori și cu ghiozdanul în spate, încât un oftat prelung ar aduce după el, neapărat, și o lacrimă.

Trecem la treabă!

Narațiunea evoluează. În toamna lui 2014 se coagulează necesitatea de a-și da mînă cu mână, ieșind din lumea virtuală. Pășind apăsat către ideea practică. Să luăm din nou acul și ața. Și să învățăm să coasem. Cămeșile.

În februarie 2015 se produce întâlnirea. La Biblioteca ”Ion Creangă”. Au venit 70 de femei. Multe dintre ele abia acum se vedeau față în față.

Se pune problema unei noi tradiții, să-i spunem așa. În sensul unui mod de viață. Săptămânal să ne întâlnim și să lucrăm. Să ne sprijinim una pe alta.

 

Redeșteptarea copilăriei

Doamna Victoria Bizon, despre care îmi dau seama că a fost unul dintre motoarele acestei mișcări, aduce încă un element, valabil și pentru suratele ei.

A vrut să dăruiască fiicei sale o ie. Când colo, prin magazine, făcături de prin alte continente. Dar cică sunt românești! Și atunci își zice așa, hai s-o fac eu, cu puterile și cu răbdarea mea.

Colegele ei aprobă. Azi. Dând timpul înapoi. Da, așa a fost. Un fel de revoltă împotriva kitsch-ului. Nu cumpărăm.

Redeșteptarea copilăriei. Asta era soluția. Bunicele, cu tot cu învățăturile lor, cusute, nu s-au șters din memoria nepoatelor.

Un principiu fără echivoc

Nu există ideea de comerț. Clar și răspicat mi-o spun toate doamnele. Tot ce fac, fie poartă ele, fie dăruiesc celor dragi.

Sudoarea, și sublinierea aceasta e cea mai apăsată, e doar în numele sufletului lor. ”Când ne adunăm, în fiecare miercuri, uităm de tot stresul de peste zi”, o spun la unison, Adică de la șase seara pînă la nouă.

Locul lor

Victoria, ca și colegele ei, ar fi vrut ca întâlnirile de peste timp să aibă loc în spațiul unei biblioteci. Cărțile se potriveau mai mult cu arta lor. Dar bibliotecile au și ele programul lor, care nu se întinde așa de târziu.

Ori ele, doamnle, nu se pot strânge în timpul zilei. Atunci sunt la servici. Sau cine e la pensie nu înseamnă că n-are și tot felul de alte obligații.

În consecință, apare această oportunitate, vizavi de Liceul ”Tudor Vianu”. Și uite că din 2015, în același loc, în fiece miercuri…

Șansa lor, spun, e că au fost primite de niște oameni înțelegători. Deși inițial a existat o oarecare ezitare, dar nu din cauza unui eventual refuz. Șezătoare la oraș. Șezătorile nu erau în sate?!

Au propriul careu, rezervat. Am văzut și un carton pe care scrie că pupitrele respective sunt pentru ”Șezătoare, ora 18”. Alături este un fel de bucătărie de unde te servești cu limonadă, cu biscuiți, cu fructe și cu ceai.

 

Mentorii. Esențiali

Rememorîri. Tot anul 2014. Grupul de pe Facebook descinde în Muzeul Țăranului Român. De-a lungul anilor, zic interlocutoarele, au cutreierat muzeele etnografice din țară. Discutând cu specialiști. Despre cum se construiește întreaga structură a bluzei femeiești. Sau bărbătești.

Un fel de mentor le-a fost și încă le este doamna Doina Ișfănoni, doctor în Etnologie. La fel și etnograful Claudia Balaș, de la Muzeul Județean Olt.

Dar în 2014 au întâlnit un bărbat originar din Țara Vrancei, Nelu Dumitrescu, cel care le-a arătat nestemate din lumea satului în care el însuși se născuse.

Le-a explicat felurite detalii. Despre cusături. Le știa de la bunii lui. Uite cum un bărbat le învață pe femei!

Și încă un bărbat, un specialist, a fost alături de ele în anii aceștia. Ion Cherciu, cercetător al Institutului de Etnografie și Folclor ”Constantin Brăiloiu”, al Academiei Române.

Și colțișorul de acasă...

Sunt convins că ați reținut cifra aceea de 70 de femei, câte se adunaseră când abia îmbobocise anul 2015. Și vă întrebați de ce în Șezătoare sunt actualmente 25. Răspunsul e simplu. Cine a vrut să se țină de treabă, a făcut-o. Cele 25 reprezintă voința de care nu s-au dezbărat nicidecum în acești ani.

Dar să nu credeți că numai o dată pe săptămână, miercurea, lucrează. Nici pomeneală! Fiecare are acasă un colțișor al ei unde se retrage seara, noaptea chiar. Să auzi din toate direcțiile că ”am stat până la unu noapta și am cusut” e de la sine înțeles. E acel ceva de care te-ai apucat și nu-ți mai dă pace.

Susținere reciprocă. Ce nu știe una, știe cealaltă. Postează în comunitatea lor online fiecare pas în plus. ”Uite cum am făcut eu”. Altcineva cu o întrebare. ”Oare o fi bine așa?”.

Suratele vin cu răspunsuri. Fă așa. Sau așa. Schimbă aici, e bine în partea cealaltă. Cam astea au fost, și încă mai sunt, dialogurile. Pe ”Șezătoare București”.

 

Ploaia de explicații

”Am început cu punctele de cusătură”. Exersau. Pe urmă îmbinarea culorilor. Tipuri de ace. Nu le folosești la întâmplare pentru o anume operațiune. Au și citit. Cărți ale etnografiei.

Fiecare își alege câte un model. Din Vrancea, din Dobrogea, din Banat, de oriunde. Și respectă cu strictețe linia respectivă.

Sunt înconjurat de ample descrieri. Cât de largă și de lungă trebuie să fie mâneca și cum se plimbă firul prin netezimea pânzei, cum se încheie, în ce fel de cheiță.

Operațiunile astea au anumite denumiri. Într-un fel le zic muntenii, altfel moldovenii, ardelenii, dobrogenii și așa mai departe.

Parcă aș fi într-o altfel de bibliotecă, nu citită, ci auzită. Doamnele sunt în stare să-mi descrie fluvii. Au învățat. Temeinic.

Cămeșa de mireasă

Angelica Drăgulescu. Și a sa ie din Vlașca. Nu se uită la mine. Lucrează. Și relatează operațiunile.

Alături de ea, Cristina Dincă. Îmi prezintă o nestemată pentru soțul ei. Are un model în partea de jos a mânecii. Se zice că înfloriturile acelea cu cât sunt mai ample, cu atât femeia își iubește mai mult bărbatul. Și Cristina a făcut niște romburi și niște linii de mai mare frumusețea!

Vine la rând Adriana Iordache. În stilul Romanaților. ”Nu am moștenit așa ceva de la părinți”, o zice cu oarece regret. O întreb ce a fost cel mai greu, de când a purces pe drumul acesta. Stă puțin și se gândește. Și-a dat seama cât e de muncă. Dar și-a făcut curaj. E nevoie de curaj? ”Este!”.

Adriana e deja la a treia realizare, din mâinile ei. Are 31 de ani. Colegii și prietenii îi știu noua pasiune. Unii o privesc mai așa, cu scepticism. E o expresie diplomatică. Dar nu ia în seamă astfel de detalii.

Ba mai mult de atât, în urmă cu doi ani își dă ghes inimii și se uimește chiar și pe ea, cu cât de multă intuiție a știut să-și așeze la locul lor toate cele frumoase. Pentru cămeșa ei zveltă, de mireasă.

Pentru ea, lumea asta nouă, din fiecare miercure, mică și atât de bogată, e ”legătura cu pasiunea”.

 

Basmul copilăriei

Uite și o nou-venită. Violeta Voicu. De numai două săptămâni în Șezătoare. Cum de-ai aflat? ”De pe Fb”. Privește. Ascultă. Și ia aminte la tot ce se întâmplă în jurul ei. E ca atletul acela care își încordează mușchii, înainte să țâșnească.

Violeta e din Gorj. Din Novaci. De cusut, a mai cusut ea când era mică. Învățase de la bunică. Acum a reluat îndeletnicirea de demult, pe care n-o uitase, e drept, dar era numai pitită într-un colț al sufletului ei. Șezătoarea a făcut-o să deschidă lada de zestre a sufletului ei. Tremurul din glas îi trădează emoția.

Mileva Barbu e și ea destul de nouă. De două luni. ”Mi-a spus o prietenă de grupul acesta”. Croșeta cu bunica, în casa aceea, ca din basm, a copilăriei, cea care nu se va nărui.

Cristina Dincă e una dintre veterane. Din 2015. ”Tăiem pânza, croim, măsurăm mânecile, ne consultăm asupra culorilor”, e treabă, de nu stai o clipă.

Calcule

Abordăm subiectul legat de materia primă. Comenzile se fac la comun, de două sau de trei ori pe an. Pânzeturi, ace, felurite accesorii, tot ce trebuie. Fiecare își plătește ce are nevoie. Și ce a comandat, firește.

Prețurile nu sunt deloc mici. Hai să facem un total, ca să nu ne afundăm în amănunte legate de gheme și de pânzeturi la metru.

Principiul de la care se pornește e calitatea. Pentru obținerea unui veșmânt demn de mândrie plătești între 200 și 300 de euro. Costul materialelor.

Pentru că multe sunt aduse de afară. Mătase, ațe, paiete, ace. Găsești și la noi. Îmi arată un fir care se rupe la prima opintire a degetelor. Îți convine?!

Unde sunt viermii de mătase de altădată? Că aveam asemenea culturi din care ne asiguram borangicul. În cărțile de istorie…

Cristina lasă de-o parte cifrele. ”Cum că vând odorul ăsta la care am lucrat un an? E făcut de mâna mea?! În el mi-e inima!”.

 

Cusutul e și terapie

Ana Ursecu e în Șezătoare de doi ani. Dar în grupul de pe Facebook de trei. Locul ei de baștină e în Câmpina. Ce îți trebuie ca să coși, iată, în mijlocul Bucureștiului, cum o făceau odinioară mama, bunica? ”Îndrăzneală”, o spune apăsat.

Matematiciana de azi a tânjit toată viața să îmbrace costumul popular. Nici asfaltul, nici cifrele, nici stresul cotidian, nimic nu a fost sufieicnt de tare să-ți șteargă năzuințele. E concluzia mea. Ana mă aprobă. E toată numai lumină...

Dar cifrele te ajută în întreprinderea asta, a cusăturilor? Spune că da. Mai mult decât îmi închipui. ”În cusut este ordine. E o logică în felul în care sunt așezate firele”. Și ce mai e cusutul? ”Terapie”.

Kit-ul de pe Internet

Valentina Burlacu s-a născut în județul Giurgiu, comuna Valea Dragului. În Șezătoarea bucureștană e de doi ani. Se îmbracă, vara, în aripi colorate.

În jurul ei apar tot felul de comentarii. ”Unii spun că am înebunit”, după ce le spune că poartă ceva modelat de mânuțele astea, fine, ale ei. Nu le vine să creadă.

Între clădirile din sticlă și din fier ale business-ului să vezi o pasăre măiastră din Câmpia Romanațiului, e ceva. Acum asta coase, un model din acea zonă. Și o văd atât de mândră!

Niculina Calița și povestea ei. A lucrat în învățământ vreme de 41 de ani și în tot acest timp le-a vorbit elevilor despre valorile neamului lor.

Geanina Muntanu și memoria războiului de țesut al bunicii. Dar prima cămașă o face cu trei ani în urmă. Nu era încă în Șezătoare.

”Pe Internet am găsit un kit”, cu tot ce trebuie, în sensul materiei prime, dar și al instrucțiunilor de utilizare.

Și de atunci să te ții, măi nene, căci fata asta dacă s-a pornit, n-o mai oprești. Auzi dumneata, ara deja o colecție a iei. Șase. Munca ei.

 

Fenomen național

Se apropie 24 iunie, Ziua internațională a Iei. Doamnele, al căror oaspete sunt, se vor în acel moment în Focșani. La invitația etnologului Ion Cherciu. Vor fi acolo și femei din Basarabia. Și din Brăila.

Eu, de colo. E și în Brăila o Șezătoare? Dar nici n-am terminat rostirea, că pe dată se înșiruie și celelalte orașe. Constanța, Galați, Brașov, Bacău, Iași, Cluj. Ca să le amintim pe cele importante.

Vreți să spuneți că e un fenomen? Că aici, în Capitală, nu e o întâmplare, nici vreo excepție? Victoria Bizon ține lăgătura cu toate celelalte nuclee. La fel de ample, nu mai puțin înverșunate în a redeștepta această valoare națională, Orașele se mișcă și în alt sens, față de aglomerația asurzitoare.