La începutul acestei luni, mai precis pe 1 mai, s-a născut, pe moșia părintească de la Huși, Mihai Ralea (1896-1964), singurul intelectual de primă mână al României care, abil și alunecos, a reușit să ocupe înalte demnități în cabinetele a două regimuri autoritare extrem de diferite. Ralea a fost ministrul Muncii (1380-1940) pe vremea dictaturii lui Carol al II-lea și ministru al Artelor în Guvernul Groza (1945-1946). Nici mai departe, în comunism, n-a dus-o rău...

Inteligent, frivol și multilateral, fiu al magistratului (bulgar) Dumitru Ralea și al Ecaterinei Botezatu-Ralea (evreică), Mihai Ralea e unul dintre cei mai controversați și mai versatili umaniști de stânga pe care i-am avut (în opinia mea, e și cel mai înzestrat eseist al „Vieții Românești”). Puțini critici din România interbelică sună azi mai puțin „datat” decât el: formația de sociolog și istoric al ideilor dă adeseori, combinată cu finețea și talentul său speculativ, rezultate excelente. A fost și un incitant teoretician al criticii („ontologia obstacolului” rămâne o teză fertilă), iar ideile sale despre „specificul național” ca tranzacționism (vezi Fenomenul românesc) au fost deseori invocate, inclusiv împotriva sa - apreciază criticul literar Paul Cernat într-unul dintre memorabilele sale portrete schițate personalităților României.

Doctorat la Paris

Mihai Ralea - notează Paul Cernat în continuare - a alimentat cu folos și marea dezbatere interbelică despre roman, înșelându-se cu grație. Textele despre Arghezi și Sadoveanu rămân de referință, ca multe dintre eseurile interbelice sau studiul antropologic Explicarea omului. Nici lucrările de psihologie și de sociologie a succesului nu-s de lepădat - ba chiar și textele pe linie din anii dictaturii proletariatului (cărțile de călătorie sau Cele două Franțe, îndeosebi). Mai departe: „Autor al unei nedrept uitate lucrări de doctorat, susținute la Paris, despre „ideea de revoluție în ideile socialiste” (tot la Paris recenează, în premieră românească, romanul lui Marcel Proust), a surfat fără probleme pe valurile socialismului, agrarianismului/ național-țărănismului, corporatismului carlist, comunismului și național-comunismului”.

Mihai Ralea a fost (deși antifascist...) ministru al Muncii în cabinetul carlist al primului partid unic, Frontul Renașterii Naționale - evidențiază Paul Cernat.

După 1944, pe filiere comuniste și masonice, l-a atras pe Mihail Sadoveanu în jocul sovieticilor. Pe filiere masonice ar fi ajuns și ambasador la Washington - speculează criticul literar Paul Cernat. De altfel, chiar Mihai Ralea ar fi recunoscut întrun raport oficial: „Reușita mea în America nu s-a datorat faptului că sunt un veritabil democrat sau că sunt cunoscut ca atare, nici pentru că sunt ministru plenipotențiar, ci pentru calitatea mea de mason”. Legendă sau fapt istoric, cert e că Mihai Ralea a fost inițiat într-o lojă masonică încă de pe vremea studiilor sale în capitala Franței, amănunt care i-ar fi modelat (frumos) ulterior, mai exact în timpul guvernării dr. Petru Groza, cariera diplomatică. Mai mult, se mai spune că, la indicația expresă a Annei Pauker, la acea vreme ministru de Externe în același guvern condus de Groza, Mihai Ralea ar fi fost avansat peste noapte de la gradul de Maestru (gradul 3) la cel de Cavaler Rosicrucian (gradul 18). Așadar, descurcărețul filosof ar fi descălecat în America de pe cai mari.

 

Înger păzitor pentru indezirabili

Grație poziției privilegiate și a demnităților deținute - academician, șef al Secției de Filosofie și Psihologie a Institutului de Istorie al Academiei RPR, director al Institutului de Psihologie etc. - Mihai Ralea n-a ezitat să angajeze și cercetători extrem de valoroși, repudiați inițial din viața publică de comuniști. Este cazul sociologului și antropologului Traian Herseni (încarcerat, în perioada 1951-1955, din cauza simpatiilor legionare) sau al psihologului Constantin I. Botez, alături de care Ralea a publicat, în 1958, tratatul monumental Istoria psihologiei. Ralea i-a întins o mână și lui Constantin Rădulescu-Motru, lăsat de comuniști să se stingă în mizerie, angajându-l pe bătrânul și distinsul profesor de filosofie la institutul pe care-l controla nestingherit.

Legitimarea imposturii

Tot oportunistului Mihai Ralea i se atribuie și salvarea criticului și profesorului Tudor Vianu, amenințat de comuniști cu excluderea de la catedră și din structurile Academiei. De salutat aceste gesturi, fie ele și interesate, pentru că - nu-i așa? -, și în anii staliniști (sau mai ales atunci) era nevoie de o legitimare/spoială academică a imposturii culturale generalizate.

FOTO: Armand Călinescu, Grigore Gafencu, Mihai Ralea și Mitiță Constantinescu (de la stânga), l a prima ședință a fondatorilor FRN (Frontul Renașterii Naționale), „partidul unic”, înfi ințat de Carol al II-lea la 16 decembrie 1938

Sponsor al agenților sovietici

Fost membru PNȚ, Mihai Ralea își abandonează colegii de partid după alegerile din 1937, când trece cu arme și bagaje în tabăra regelui Carol al II-lea. Catalogat în dosarele Siguranței Statului drept un „socialist-comunist ce a sponsorizat agenți ai Uniunii Sovietice”, traseistul Ralea n-are nicio problemă în a se apropia, în timpul dictaturii antonesciene, de firavii (atunci) comuniști români instrumentați de la Moscova. Se va dovedi o alegere câștigătoare.

 

Egalitate, dar doar pentru prostime

Plecăciunile executate în fața comuniștilor (este autorul tezelor ce-i înfierau pentru imoralitate pe „imperialișii americani”) îi vor garanta lui Mihai Ralea, dincolo de funcțiile înalte deținute în aparatul de stat al României comunizate, și condițiile unui trai pe picior mare. Era printre puținii răsfățați ai regimului care, deși propăvăduia abolirea privilegiilor burgheziei și egalitatea în drepturi pentru oamenii noi, locuia într-o vilă cochetă din cartierul Dorobanți