Așa cum am promis săptămâna trecută în cadrul acestei rubrici, voi continua astăzi aprofundarea relației tensionate dintre Caragiale-tatăl și Caragiale-fiul (cel mare) - legătură măcinată de interminabilele certuri ce au avut ca mobil (și) banii lăsați moștenire de mătușa Momuloaia - cu fragmente istorice din jurnalul lui Mateiu, potrivite pentru a înțelege dimensiunea foamei (de bani) care îl măcina pe autorul Crailor de Curtea Veche, dar și pentru a cunoaște, fie și așa, epoca în care au trăit cei doi mari scriitori.

Iată, de pildă, ce gândea în intimitate Mateiu, într-o însemnare datată 1932: „Când eram în liceu, tocmai la vârsta când citeam Arivistul (n.r. - roman al scriitorului francez Félicien Champsaur, 1858-1934), la cei șaptesprezece ani pe care-i aveam aflasem de la excelentul meu director și profesor de istorie Anghel Demetriescu că unui tânăr la acea epocă (1902) îi era neapărat trebuitor să aibă la majorat un capital personal de o sută de mii de lei. La vârsta de douăzeci de ani a fost cât pe ce să capăt o moștenire de vreo patruzeci de mii de lei; tata mi-a suflat-o. Acești patruzeci de mii de lei în 1905 - căci începând din anul următor puterea de cumpărare a leului a scăzut simțitor - mi-ar fi schimbat cu totul viața”.

Mateiu Caragiale dramatizează aberant: „Pierderea lor mi-a fost fatală - susține, din condei, nefericita odraslă a jefuitorului Nenea Iancu -, prin ea am fost constrâns, de-a lungul întregii mele tinereți, la lipsuri, la nemișcare și la inacțiune, așa cum sunt și acum. Sunt una din victimele cele mai stoice, însă totodată și mai dureroase ale sărăciei...”.

Deposedat brutal de moștenire

Criticul literar Barbu Cioculescu validează, în studiul introductiv la Opere, lamentările fiului lăsat în sapă de lemn de tată: „Încă în 1905 i se năruise lui Mateiu speranța unei tinereți ușoare, prin aceea că, pe punctul de a intra în posesia unei frumoase moșteniri, fusese, să o spunem, brutal deposedat”. Aici, Cioculescu aduce argumente (și amănunte) zdrobitoare: „Mătușa Lenci, canceroasă, pe moarte, lăsase nepoților partea ei din moștenirea Momuloaiei, câte 40.000 de lei de fiecare. Procedase astfel încredințată că fratele ei, ce moștenise de asemenea o parte egală din aceeași avere, era bogat și avea să se declare mulțumit văzându-și înzestrați copiii. În realitate, dramaturgul tocase grabnic banii săi, Mateiu chiar considerase șederea acestuia la Berlin, fără asigurare materială, ca un semn de dereglare psihică. Înștiințat de conținutul testamentului, I. C. Caragiale a avut, desigur, o explicație cu propria-i soră, provocând modificarea, în favoarea primului în drept, a actului de succesiune”.

Cum o fi convins-o Caragiale-tatăl pe sora muribundă că Mateiu nu merită o asemenea favoare, nu se știe. Cert e că reacția primului copil al lui Nenea Iancu, în scrisoarea trimisă în 1906 prietenului N. Boicescu, e furibundă: „Situația mea, princiara mea situație e disperată. M-am certat și mă cert cu toți, iar de-a capul. Ținete pânză să nu te rupi… Quelle rage, mon vieux… cum mi-a venit această turbare de cheltuială îți voi explica mai jos. Mă plictisisem atâta încât nu mai cunoșteam nici pe mine privindu-mă în oglindă. Parcă eram la înmormântare. Conduita ignobilă a tatei, care n-a fost aceea a unui om care-și dă seama ce face, m-a ecoeurat atât de mult”.

Belferii de la „Capșa” și florile de sorcovă

Mateiu continuă cu inima frântă: „După cum te confesezi tu mie, simt nevoia să mă confesez și eu ție. Am devenit deodată așa, prodig risipitor, ca să mai uit supărarea. Chiar azidimineață m-am întors la șase și jumătate, când soarele devine arzător. Am făcut o serie de chefuri, cel de astă-noapte, ultimul, cu Costăkel Sturdza. Vlădoianu m-a tapat de două ori cu sume mari. Nu ies decât noaptea la 11, când apar la «Capșa», unde toisez pe toți belferii”. Mai departe, deschideți bine ochii, pentru că scrisoarea lui Mateiu dă măsura obiceiurilor din epocă într-o manieră care l-a consacrat în singurul roman conceput. „Pe Cécile Pignateli Brandi Bratashano de Tzukalas-Soparlitza am văzut-o (pictată de lățosul Voinilă) cu niște flori de sorcovă în cap și cu sânii goi. Jumătate din București se masturba la vitrină privind pe cea din urmă principesă de Brandi, pe castelana de Soparlitza. Am o afacere galantă, îți voi da detalii cum fac ceva, sper zilele astea să ating ținta. Aș vrea să grilez o cocotă blondă, foy de prince. E fină ca o arhiducesă și souple ca o liană. Iese numai în muscal. Într-o seară, când îmi plimbam melancolia într-un muscal vertiginos la chausée, am văzut-o. Pe loc i-am trimis o jerbă de rose printr-un bugomil. Aș vrea să o fac - cred și eu -, dar à l’oeil, fără bani”.

Scopul este bogăția, nu sexul

Ion Luca Caragiale n-a fost de acord cu vânătoarea fustelor cu bani declanșată de Mateiu pentru a se realiza în viață. Îi impune fiului să urmeze Dreptul. Boemul Mateiu se încordează un an (1903-1904), la București, apoi încearcă, tatonat de tiranicul tată, și la Berlin. Limba germană și apetitul pentru visare sunt tot atâtea piedici în croirea unei cariere în avocatură. Așa că progenitura lui Caragiale îi dă înainte cu plecăciunile în fața cucoanelor bogate.

Tonul alert și abundența amă nuntelor pitorești din scrisorile către Boicescu, humorul cinic, căutarea aventurilor feminine nu fac din Mateiu un amant pasionat, un iubitor al iubirii - apreciază psihiatrul Ion Vianu în eseul Frumusețea va mântui lumea (Polirom, 2018). Nici pomeneală! Excitația nu e în primul rând sexuală - este convins Vianu - și citează, pentru a-și întări supoziția, dintro altă epistolă trimisă de Mateiu amicului Boicescu la 4 decembrie 1906, la Paris: „Dragă amice, lucrează și tu pentru mine, gândește-te că planurile noastre sunt mărețe, că de unde suntem până unde vrem să ajungem e atâta drum. Drumul e lung, viața e scurtă, și o viață fără plăceri e o lungă și tristă preparare pentru examenul suprem al morții. Pe o (așazisă) viață viitoare - oricum ar fi, eu unul mă piș cu toată intensitatea la maximum. Un hotel fin, cal arab, electricitate, auto-uri, valeți stilați, Hortense, Ionica, Marquisette, asta ne trebuie nouă. Filonul, filonul unde e! Eu cred că se va ivi”. (Și se va ivi până la urmă, Mateiu luând-o de nevastă pe Marica Sion, o femeie bogată, dar cu zece ani mai în vârstă decât el). Să revenim la concluzia înșurubată logic de Ion Vianu: „Nu este discursul unui fanatic al sexului. Nu voluptatea trupească, nu iubirea sunt scopul, ci bogăția. Fetele de măritat (care pe vremea aceea aveau zestre) sunt un mijloc în atingerea scopului și o podoabă, o piesă esențială a parurii. «E deplorabil să n-ai bani!», exclamă Mateiu. Sau, altă dată: «Adevărata filosofie asta e, banul»”.

„Monstrul grotesc” de la Berlin

Pentru a pune mâna pe o avere care să-i permită să-și trăiască iluzoriul lui vis de aristocrat, Mateiu nu se dă în lături de la nimic. Dovadă fac următoarele rânduri, datate 16 august, Berlin: „Eram trist, abătut de moarte. Profesoara de engleză a fraților mei, miss Skinner, găsise momentul să se certe cu bogata americană miss Cockshel tocmai când trebuia să mă introducă ca dilettante la acel monstru grotesc, care tot mi-ar fi pus la dispoziție 1.200-1.500 de mărci lunar, cum pune încă și azi unui escroc de tenor care o speculează fără rușine. E un bogumil urât și aproape diform, dar e singurul om care a putut să se apropie de o așa urâciune”. Așadar - evidențiază psihiatrul Ion Vianu - femeia, urâtă, stupidă, bătrână, oricum ar fi ea, rămâne un mijloc (singurul mijloc în cazul lui Mateiu Caragiale) în dobândirea unei poziții în societate, în acapararea unei mari averi (construite de alții).

 În acest cadru delirant se consumă, la începutul secolului XX, disputa dintre Caragiale-tatăl și Caragiale-fiul, primul reproșându-i, dezamăgit, întâiului născut că nu are ambiția de a studia Dreptul (pentru a se realiza prin propriile forțe), al doilea aruncându-i în față părintelui nedreptatea gestului prin care l-a privat de 40.000 de lei, plocon care i s-ar fi cuvenit legal , dar din care s-a înfruptat până la urmă risipitorul Ion Luca, nemuritorul dramaturg român.