Misterioasa moarte a unui bețiv notoriu. Viața la Curte

Misterioasa moarte a unui bețiv notoriu. Viața la Curte

Petre o luase pe Anca din dragoste, ea pe el, din nevoie. La urma urmei și dragostea e o nevoie, așa că cine suntem noi să o judecăm?

- Petre, fata asta nu e de tine, îl avertizaseră prietenii. A umblat cu tot satul. Ce știau ei? În zilele noastre nimeni nu mai caută virgine, femeia trebuie să aibă alte calități.

 - Mamă, mă însor cu Anca. - Da ce-ți veni? a sărit femeia făcânduși cruce. Alta mai bună n-ai găsit? - Eu am venit să-ți spun, nu să te întreb. Luna viitoare facem nunta.

- Dar ce-i graba asta, Petre? Că vă vedeți din primăvară, nici n-au apucat prunele să cadă din pom.

Ne puteți urmări și pe Google News

Bărbatul își pusese în gând să-și ia nevastă cât mai repede, așa că au început pregătirile de nuntă. Voiau ceva restrâns, doar familia și câțiva prieteni. Anca nu simțea pentru Petre decât un sentiment de adâncă scârbă, dar chestiuni urgente o presau să devină soție cât mai curând. Ce secrete ascundea fata asta și de ce era hotărâtă să-și strice viața lângă un bărbat pe care nu-l iubea? Ca s-o spunem în cuvinte cât mai puține – era gravidă, iar tatăl copilului nu era Petre. De ce nu făcea avort?Era adventistă și refuza cu încăpățânare să ia viața copilului care creștea în ea.

 Lăudabil am putea spune, mai ales că tatăl copilului nu-și asumase paternitatea fătului nenăscut. Prin sat lumea vorbea despre ea că e femeie ușoară, care își vindea trupul pentru bani puțini, stricând fericirea nevestelor și luând mințile bărbaților. Știa Anca cine e bărbatul care o lăsase gravidă? O,da, știa prea bine. Și, ca să nu pierdem șirul poveștii, să ne întoarcem la nuntă. Petre și Anca erau împreună de prin luna martie. Se despărțiseră, se împăcaseră, iar prin august fata se hotărâse să-l ia de bărbat. Aflase că e însărcinată, îi spusese și lui Petre vestea cea mare – urmau să fie părinți. Nu exista fericire mai mare . Toate neamurile se adunaseră în ziua nunții, unele din curiozitate, altele din obligație, iar restul doar ca să aibă ce bârfi prin sat. Se știa de sarcina Ancăi, ba unii chiar râdeau de prostia lui Petre – nimeni nu credea că acel copil e al lui.

- Tanti Elena, unde-i vărul Claudiu? O dată mă însor și eu, iar el nu vine.

- Ei,lasă, Petre, că are problemele lui. Nu mai pune și tu paie pe foc, i-a răspuns mătușă-sa Elena.

- Adică are ceva cu mine? Insista Petre.

Nunta s-a petrecut și fără vărul Claudiu, că doar nu era să stea în loc veselia pentru el. Petre și Anca și-au văzut de viață și toate păreau să fie așezate la locul lor. După câteva luni s-a născut și băiețelul, care era bucățică ruptă din maică-sa.

- Bine că n-a făcut fată, că ar fi semănat cu taică-su și s-ar fi prins și prostul de Petre că a fost păcălit.

Cam astea erau bârfele prin sat, dar dacă ne-am apleca urechea la toate gurile stricate, n-am mai trăi om cu om. Petre era fericit. Vărul Claudiu n-a venit nici la botez.

- Ce-o avea de nu mai vrea să mă vadă? Tu ce zici, Ancuță, crezi că l-am supărat cu ceva?

 - Da eu de unde să știu? I-a răspuns nevasta. Într-o zi, cei doi veri s-au întâlnit la cârciuma din sat. Claudiu, băut bine, s-a apropiat de masa unde Petre sărbătorea cu niște colegi o zi de naștere și l-a lovit peste ceafă :

- Ia zi, vere, de ce-ai furat ce era al meu? Nedumerit, Petre a dat să glumească, dar fața agresorului l-a făcut să dea un pas înapoi :

- Nu știu despre ce vorbești. La urma urmei, supărat ar trebui să fiu eu – n-ai venit nici la nuntă, nici la botez.

- Ia întreab-o pe Anca despre ce vorbesc. Ești un hoț, mă, asta ești! I-ai furat pe amândoi.

Noroc că toată lumea din bar era amețită de alcool și nimeni n-a pus mare preț pe vorbele aruncate de cei doi. Dar Petre din ziua aceea n-a mai fost om. Devenise tăcut și posac, privea în gol de ziceai că și-a pierdut lumina ochilor, iar pe Anca n-o mai atingea nici măcar cu un cuvânt frumos. Și de copil părea că se înstrăinase. Se uita la el ca la un intrus carei venise să-i tulbure viața. A dat în patima alcoolului, iar nopțile și le petrecea mai mult prin vecini, bând până la ziuă. Anca era încă tânără și frumoasă, așa că își reluase vechile obiceiuri. Acum că bărbatul ei n-o mai considera femeie, aveau alții grijă să-i satisfacă dorințele. O dată, Petre a prins-o cu unul chiar în patul lor. N-a zis nimic, parcă era orb. Dar a bătut-o ca o bestie, încât două săptămâni nu s-a putut mișca. După care fiecare a uitat intâmplarea și s-a întors la treburile lui.

Altă dată Petre a venit acasă cu capul spart și fața neagră de vânătăi. Lumea zicea că s-ar fi luat de unul dintre iubiții Ancăi. Din când în când îl apucau nebuniile și sărea la bătaie din te miri ce. Nefericirea se instalase în casa lor și nu dădea vreun semn că ar vrea să plece. E decembrie și prima ninsoare acoperise străzile murdare ale satului cu un strat gros de zăpadă. Anca, abia trezită, privea pe fereastră și nu-i venea să iasă în curte să facă potecă până la poartă. În casă frigul pusese stăpânire, iar lemnele de foc se topiseră în soba care nu mai făcea față gerului. Femeia și-a luat niște cizme în picioare și a ieșit. Pe treptele casei zăpada era amestecată cu picături mari de sânge. O dâră roșie ce se întindea până pe prispă, prevestea că ceva rău se întâmplase. Petre zăcea cu fața în jos, inconștient sau poate mort, iar printre firele de păr încleiate de sânge se căsca o rană cu marginile înghețate.

- Ajutor! S-a trezit Anca strigând. E mort.

Neîndrăznind să-și atingă bărbatul, se agita ca o bezmetică, sperând că cineva o va auzi. Vărul Claudiu, apărut de nicăieri, s-a repezit să-l întoarcă pe Petre și să-l scuture.

- Scoală, mă!

- E mort?

– Nu e. Respiră. Sună la salvare.

L-au dus la oraș la Râmnicu Vâlcea, dar medicii de acolo s-au declarat neputincioși. Moartea l-a găsit trei zile mai târziu la Spitalul Bagdazar Arseni din București. S-a deschis o anchetă penală pentru ucidere din culpă. Nu părea nimeni interesat de soarta unui bețiv găsit mort în fața casei. Nu existau martori care să declare altceva, mortul n-apucase să spună nimic, jefuit nu fusese. Raportul medico legal a închis definitiv dosarul. Nu se putea afirma, cu certitudine, dacă moartea a survenit în urma lovirii cu un corp dur sau de un corp dur. Cu alte cuvinte, ori l-a lovit cineva în cap, ori s-a lovit singur. Vinovatul, dacă exista, putea răsufla ușurat. Numai că părinții lui Petre, deși oameni simpli, erau convinși că băiatul lor a fost omorât. Așa că au contestat soluția procurorului, cerând continuarea cercetărilor. Dosarul a fost redeschis, dar nimeni nu părea dispus să caute un criminal. Tatăl lui Petre a cerut preluarea anchetei de către Parchetul General. Spera, bietul om, că procurorii de la București o să descopere adevărul. N-a fost să fie. În capitală anchetatorii nu se ocupă de mărunțișuri, cum ar fi moartea unui bețiv oarecare. Dosarul s-a reîntors de unde plecase, dar măcar fusese repartizat unui alt procuror. Trecuseră mai bine de șapte ani de când Petre murise. Oamenii îl uitaseră demult.

Numele lui era menționat doar în bilanțurile parchetului la rubrica cauze foarte vechi. Poate că autorul omorului ar trăi și astăzi liniștit dacă procurorul cel nou nu s-ar fi încăpățânat să vadă crima în care nimeni nu mai credea. Cercul suspecților a fost refăcut – vărul Claudiu, un vecin cu care Petre se tot amenința pentru terenul din spatele curții, câțiva foști iubiți de-ai nevestei și cam atât. Chemați la audieri, martorii și-au amintit de incidentul pe care Petre îl avusese cu vărul său Claudiu. Rudele au întregit tabloul, amintindu-și că nici la nuntă sau la botez nu a venit. Totuși, care era mobilul crimei? Procurorul analiza fotografiile de la fața locului. Deși toată curtea era plină de dâre de sânge de la poartă până pe prispa casei, ancheta inițială stabilise drept cauză a morții o posibilă căzătură a victimei aflate în stare de ebrietate pe scările din fața casei. Între noi fie vorba, nimeni nu-i prelevase mostre de sânge lui Petre ca să vadă dacă într-adevăr comsumase alcool. Reputația lui de bețiv notoriu contribuise din plin la scenariu. Vărul Cladiu a părut uimit de audiere. După atâta timp ce rost avea să trezești morții?

- Credeți că dorm dacă nu se face dreptate? L-a întrebat procurorul. Bărbatul a negat că s-ar fi certat cu Petre. Nu-și explica nici de ce lumea vorbea că era gelos că i-ar fi furat-o pe Anca.

- Ești principalul suspect, l-a atenționat procurorul.

- Asta e, decât alții, mai bine mă duc eu la pușcărie.

- Adică știți cine e vinovatul?

- Nu recunosc nimic. Dacă ziceți că eu sunt, asta e. Măcar nu rămâne un copil pe drumuri. Vorbele astea l-au zguduit pe procuror. De ce nu se gândise la asta până acum? În toți anii ăștia nimeni n-o bănuise pe soția mortului. Dintr-o dată se făcuse lumină. Păi câte motive n-avea Anca săși ucidă bărbatul !

Nemernicul voia să divorțeze și să o facă de râs la toată lumea. Nu mai recunoștea nici copilul, se trezise că nu e el tatăl. O obligase să facă un test de paternitate, iar așa ceva nu era cu putință.

- În fața anchetatorului femeia nu a recunoscut nimic. A dat vina pe vărul Claudiu.

- Era gelos că m-am măritat cu Petre. Un nebun. M-a amenințat că dacă spun ceva mă omoară și pe mine. Confruntarea dintre cei doi a spulberat bănuielile – copilul nu era al lui Petre, dar nici al lui Claudiu. - M-ai mințit, Anca. Credeam că e copilul meu.

Pentru voi eram gata să merg la pușcărie.