Ochi pătrunzători, mijiți dindărătul unei perechi de ochelari cu rame groase, o amintire de păr, din ceea ce a fost cândva o chică neagră, decupată, în forma unei calviții proeminente, mult deasupra frunții boltite și o minte care, la venerabila vârstă de 89 de ani, cât numără bucureșteanul Dumitru Gheorghe, păstrează intactă ascuțimea de altădată. Din vremurile când punea pe roate, la sfârșitul anilor 60, una dintre cele mai apreciate și mai profitabile fabrici de textile din România, Tricodava

Bătrânelul, împuținat la trup și cu umeri gârbovi, care m-a întâmpinat în dreptul ușii apartamentului său din zona Casei Poporului are o energie de invidiat. Vorba îi este șugubeață, de muntean născut pe plaiurile din Ungureni, jud. Dâmbovița. „Eu sunt primul român care a lucrat pe o mașină de tricotat prevăzută cu un computer. La vremea respectivă, în anii ’60, genul acesta de mașini se numeau „mașini cu controler C309”. Nu existau nicăieri în altă parte decât în Londra, locul în care se afla amplasată o fabrică de mari dimensiuni, menită să facă legătura cu Estul, mult mai înapoiat din punct de vedere tehnologic”, începe el să-și depene povestea.

„Gheorghiu Dej ne-a trimis să-i spionăm. Noi le-am luat caimacul”

Fuiorul amintirilor se deapănă lent. Ies la iveală din pâcla istoriei nume, câteva din ele sonore, de oameni care au contribuit la nașterea Tricodavei. „Două sunt delegațiile în care am fost trimis, cu scopul de a trage cu ochiul la ce făceau marii producători vestici, de către Gheorghiu Dej, în 1961 și 1962. Prima a fost în Anglia când am avut onoarea să o cunosc pe Regina Elisabeta a II-a și să obțin de la ea un angajament ferm; o finanțare în utilaje ultramoderne, pe atunci, în valoare de opt milioane de lire sterline. Făcusem, la cererea ministrului Alexandru Sencovici, care era șeful delegației române în Marea Britanie, împreună cu un bun prieten, un proiect pentru o fabrică pe care o scosesem la 6 milioane 400 de mii de bucăți de tricotaje pe an. A fost de ajuns să deschidem gura și să-i șoptim lui Wigryf, că ăsta era tartorul diviziei de tricotaje pe Europa de Est și doar el avea dreptul să-i vorbească Alteței Sale, ce și cum avem de gând să facem. Ăla i-a ciripit Reginei pe limba ei și, după 24 de ore, aveam deja contractul în buzunar”, își amintește Gheorghe Dumitru.

„Tovarășe Președinte, dacă nu făceam asta, canci producție!”

Una din întâmplările petrecute între zidurile fabricii Tricodava, pe care Dumitru Gheorghe se încăpățânează să nu o uite, îl are în prim plan pe fostul lider comunist de la cârma României acelor ani. „Ceaușescu nu se dădea în vânt după ce se întâmpla la Tricodava. Nu îl interesa, atâta vreme cât totul mergea uns. Cu toate astea, într-o zi, mă trezesc cu el pe cap în fruntea unei delegații. Pe urmă am aflat eu că era unu’ care mă tot mușca de fund și îi ciripise lui Ceaușescu la ureche că sunt al dracu’ și că, de dictatorial ce sunt, am compartimentat întreaga fabrică ca să nu se vadă oamenii muncii între ei. Despre ce era vorba, de fapt? Pentru a delimita secțiile, pusesem parapete mai peste tot. Ăia de la fasonare produs și cei de la mașini circulare de tricotat de mare finețe și mari posibilități de modelare erau separați unii de alții prin niște ziduri cam de un metru jumătate înălțime. Nu se vedeau unii cu alții. Ei, și vine Ceașcă cu o falcă în cer și alta în pământ să mă tragă de nas că de ce le-am pus „garduri” ca la vite. Eu m-am uitat la el și l-am invitat să facem un mic tur al întreprinderii. Am ajuns în dreptul muncitoarelor de la fasonare. Ca la comandă, s-au oprit toți din lucru și se chiorau la cel mai iubit dintre pământeni. Zic, „uite, tovarășe Președinte, de ce am pus parapete. Dacă vin trei pe zi ca dumneavoastră, s-a dus dracului productivitatea muncii că toți sunt cu ochii pe noul venit. De asta le-am pus zidurile. Să nu fie perturbați din activitatea lor. Că dacă se întâmplă asta, canci producție!”, își amintește, printre hohote râs, Dumitru Gheorghe.

​

 „Fă, Lino, tu p’ăsta îl ții pe post de buhai?”

Leana Ceaușescu are și ea colțișorul ei în amintirile lui Dumitru Gheorghe. E drept, deloc plăcut, de vreme ce „academicianul CO2” este cel care și-a pus semnătura pe demiterea sa. „Se întâmpla prin ‘79, ’80. Treburile mergeau ca pe roate, dar nu știu cum dracu de și-a băgat Michiduță coada și a ajuns la urechea lui Leana că un bărbat, adică eu, e tartor peste muieri, vreo 4.000 câte lucrau în Tricodava. Și vine Leana la fabrică. Și o ia în primire pe Lina Ciobanu, ministra pe atunci a Industriilor: „Fă, Lino, tu p’ăsta îl ții pe post de buhai?”, se stropșește toa’rășa la ministră. Aia se face mititică, dar îi dă totuși replica: „Păi, e cel mai bun, tovarășa. A fost cu Sencovici în Anglia și Italia. El ne-a adus unde suntem”. „Fă, îi zice Leana, dacă nu vrei să zbori, să faci bine să scapi de ăsta. Io la fabrică vreau muiere șef, nu bărbat”. Și așa a fost că m-a și zburat din fabrică”, povestește abătut bătrânul.

„Ne băteam de la egal la egal cu mai marii lumii”

Despre cea de-a doua delegație, din 1962, la Milano, Dumitru vorbește cu patos. „Am mers la SNIA-Viscosa, o mare întreprindere italiană de celuloză. Eram o liotă de oameni și nu ciripea unu’ italiana. Doar eu, cel mai mic în grad dintre ei, eram inginer șef la Tânăra Gardă într-o fabrică cu 400 de muncitori, ce mai rupeam pe limba lui Da Vinci. Ei, și după vreo patru zile, am început să mă înțeleg binișor cu ăia de la SNIA. Le-am prins taina și am băgat la cap ce și cum trebuie să fac după ce m-oi întoarce în țară”, continuă el firul poveștii. Conchide, în cele din urmă, că ambele delegații au fost benefice pentru România. „Patru ani mai târziu se năștea Tricodava. A fost cea mai mare fabrică din România. Cea mai bine utilată și cea mai prolifică. Utilajele proveneau din Anglia și Italia și erau de cea mai bună calitate. Cât despre mine, ajunsesem în vârf. Eram director general peste 6.000 de muncitori”. Tace, scrutând iară podeaua de la picioare. Apoi, după un oftat adânc, se pune pe istorisit. „În doar câțiva ani am ajuns să avem o producție de 8 milioane și ceva de textile pe an. Era enorm. Mai bine de jumătate din produsele noastre ajungeau în America. Cealaltă parte ajungea la ruși. Erau foarte căutate. Trebuie să știți că Tricodava ținea importul de azbest, de cărbune coctificabil, pentru că la vremea respectivă în Europa exista barter, nu se plăteau serviciile în valută. Îmi dai asta, îți dau asta. Cam așa stăteau lucrurile”, mai punctează Dumitru Gheorghe care nu pierde ocazia să îndrepte săgeți spre cei care și-au pus semnătura pe actul de deces al întreprinderii. „Au fost niște idioți când au închis, în 1997, fabrica. Era una din perlele țării. Ne băteam de la egal la egal cu mai marii lumii la capitolul tricotaje”, își varsă el, cu năduf, oful.