Erdogan s-a împotmolit în Siria, în vreme ce restul lumii arabe se coalizează împotriva ambițiilor sale de a reînvia Imperiul Otoman.

Dezghețul dintre regimul de la Damasc și restul lumii arabe este o veste proastă pentru Turcia, care avea oricum mari dificultăți de a se acomoda cu rapida schimbare în echilibrul de putere din Siria.

Reprimirea președintelui Bashar Al-Assad în clubul arab, așa cum se așteaptă majoritatea observatorilor, ar fi ultimul cui din coșciugul politicii lui Erdogan în Siria, care a fost din start subminată de greșeli de apreciere, de supoziții false și de aștepări exagerate, arată o analiză Al-Monitor.

În timp ce țări precum Sudanul, Emiratele Arabe Unite, Bahrein, Egipt, Iordania, Libanul și Tunisia s-au înțeles deja pentru normalizarea relațiilor cu Siria (mulți se așteaptă ca în scurt timp lor să li se alăture și Arabia Saudită), Ankara s-ar putea trezi în fața unui bloc arab anti-Turcia.

Acest lucru ar putea încurca planurile Turciei de a pătrunde în nordul Siriei pentru a curăța orașul Manbij și teritoriile din estul Eufratului de Unitățile de Apărare a Poporului (YPG) kurde. Cu atât mai mult cu cât Damascul și-a declarat răspicat opoziția față de o asemenea acțiune a Turciei.

Regimul lui Erdogan are relații complicate cu majoritatea țărilor arabe (dacă nu cu toate), în special cu jucătorii regionali cheie, Egiptul și Arabia Saudită. Aceste țări nu au dat vreun semn că ar fi mai puțin îngrijorate de amestecul Turciei în treburile lor decât de interferența Iranului. Aproape toate dezaprobă sprijinul acordat de Turcia Frăției Musulmane, organizație văzută ca o amenințare pentru regimurile lor și cu care s-au luptat de la Primăvara Arabă încoace.

Anumite portaluri de știri, care se concentrează pe situația din regiune, citează oficiali din Golf care afirmă că Arabia Saudită, Emiratele Unite, Egiptul și Israelul au avut discuții secrete pentru a stăvili influența Turciei. Potrivit acestor informații, statele menționate consideră că Turcia reprezintă o amenințare mai mare decât Iranul, deoarece este mai puternică.

Se pare că visul fostului ministru de Externe Ahmet Davutoglu de a face din Turcia principalul jucător din regiune („fără care să nu se poată mișca nici măcar o frunză în Orientul Mijlociu”) s-a sfârșit de mult, scrie Al-Monitor.

Încă dinainte de Primăvara Arabă, Davutoglu credea că Turcia, condusă de Partidul pentru Dreptate și Dezvoltare (AKP) și de liderul său Recep Tayyip Erdogan vor deveni vârful de lance în Orientul Mijlociu datorită populației sale predominant musulmane, a sistemului său democratic, a economiei înfloritoare și a puternicei sale armate.

Reîntoarcerea unei țări puternice precum Turcia în lumea islamică, după decenii de îndepărtare de masele populare religioase din zonă, era considerată ca suficientă pentru a ridica Ankara la această poziție strategică. Turcii și arabii, uniți de Islam, vor mărșălui umăr la umăr către un viitor strălucit sub înțeleapta conducere a Turciei.

Această convingere nu a făcut decât să se consolideze după Primăvara Arabă, despre care Ankara spera că va aduce Frăția Musulmană la putere peste tot în regiune, prin alegeri democratice, după modelul alegătorilor turci care au adus AKP la putere în 2002.

În ceea ce privește Siria, era convins Davutoglu, demisia lui Assad era doar o chestiune de timp („luni, dacă nu cumba zile”, după cum afirma el), dat fiind că evenimentelor din Egipt și Tunisia evoluau conform așteptărilor Turciei.

Multe s-au schimbat de atunci! Între timp, Davutoglu a fost dat jos, iar Assad a rămas în funcție, mai puternic ca niciodată, din motive căruia lui Davutoglu, în ciuda pretenției sale de a înțelege dinamica regiunii mai bine decât alții, i-au scăpat.

Situația de astăzi din regiune arată cât de puțin se ridică Ankara la înălțimea realităților sociale și politice din Orientul Mijlociu și cât de eronate erau visurile lui Davutoglu despre șansele de refacere a Imperiului Otoman. Orbită de ambițiile sale islamiste, Ankara nu a înțeles importanța bagajului său istoric în lumea arabă.

Davutoglu, care a ajuns și prim-ministru, până când a fost demis de Erdogan în mai 2016, a fost discreditat chiar și în ochii suporterilor AKP și este văzut drept principalul motiv al dificultăților pe care Turcia le întâmpină în Siria.

Erdogan a văzut în Davutoglu, care nu putea mișca un deget fără acordul său, țapul ispășitor perfect.

Murat Ozcelik, fost trimis special al Turciei în Irak (2007-2009) și apoi ambasador la Bagdad (2009-2011), crede și el că reprimirea lui Assad în clubul statelor arabe va reprezenta cea mai clară dovadă a colapsului politicii externe a AKP.

„Ea va confirma și alienarea apărută în urma unei politici influențate de otomanism și care nu a contribuit deloc la naționalismul arab”, a declarat Ozcelik pentru Al-Monitor.

Ozcelik, un critic fervent al politicii externe islamiste a AKP, despre care afirmă că a provocat multe daune intereselor Turciei, a subliniat câteva dintre erorile grave comise de Ankara.

„Dacă întorci spatele unor oaze de naționalism arab precum Arabia Saudită și Egipt în favoarea unei țări mici precum Qatarul, este greu de crezut că vor uita asta”, spune Ozcelik. „Dacă te asociezi celor care încearcă să submineze regimurile actuale din țări ca Arabia Saudită, nu vor vrea să colaboreze cu tine. Nu este puțin lucru să reușești să creezi un bloc anti-Turcia într-un timp atât de scurt”, adaugă ironic Ozcelik.

Soli Ozel, profesor de relații internaționale la Universitatea Kadîr Kas din Istanbul, consideră și el că în Orientul Mijlociu se creează un bloc anti-Turcia. „Turcia se va ciocni în regiune de un bloc care îi contestă revendicările și aspirațiile”, spune Ozel. „Este posibil ca opinia publică din lumea arabă să fie favorabilă Turciei, dar acest lucru nu este valabil pentru regimurile politice actuale.”

În prezent, Erdogan și guvernul său continuă să sprijine Frăția Musulmană și ramurile ei, ca și ceea ce consideră ca fiind drepturile naturale ale populației islamice în regiune.

Această poziție pare să sporească alienarea Turciei printre regimurile arabe, care consideră Frăția Musulmană ca pe inamicul lor numărul unu, declarând-o organizație teroristă.

Arabia Saudită și Egiptul sunt în fruntea țărilor din regiune care se opun Turciei din acest punct de vedere.

Problema este de a vedea cum această evoluție a evenimentelor afectează proiectele Turciei în nordul Siriei, unde Erdogan încearcă crearea unei zone-tampon contra YPG, care să fie controlată de armata turcă.

Ozel spune totuși că mai degrabă decât regimurile arabe, Rusia este cea care va determina soarta acestei zone-tampon. „Totuși, lucrurile se vor complica diplomatic pentru Ankara, deoarece și arabii fac gălăgie împotriva ei.”

Ozcelik are un punct de vedere diferit, arătând că, dacă nemulțumirea lor față de Turcia ve crește, țările arabe ar putea juca împotriva Ankarei cartea kurdă:

 „Zona tampon pe care Turcia o dorește în nordul Siriei ar putea fi sprijinită de arabi, deoarece ar trasa o linie formală care să arate limita până la care Turcia poate pătrunde în teritoriile arabe.” Și Ozcelik adaugă: „Avându-i pe kurzi de cealaltă parte a acestei zone ar putea de asemenea fi favorabil pentru ei, deoarece se pot folosi de kurzi ca tampon între Turcia și lumea arabă.”

Problema supremă a Turciei va fi desigur cum să se acomodeze cu Assad, care continuă să își consolideze puterea într-o manieră cu totul neașteptată pentru Ankara. Iar Assad nu are nici un fel de dragoste pentru Erdogan.

Ministrul de Externe turc Mevlut Cavușoglu declara în decembrie că Turcia ar putea ca Assad să fie ales în alegeri democratice și monitorizate internațional. Aceasta pare o abatere serioasă de la poziția intransigentă de până atunci a lui Erdogan împotriva lui Assad, și anume: „Nu există viitor pentru un criminal al poporului în Siria.”

Cu toate acestea, Assad este conștient că alegerile libere sunt riscante, așa că va încerca să rămână omul forte al Siriei cât mai mult timp. Pentru asta, el va beneficia de sprijinul Rusiei și al regimurilor arabe și – în măsura în care o permit legăturile sale cu regimurile arabe sunnite – al Iranului.

Nu este clar cu va surmonta Turcia un asemenea obstacol. Sigur este, totuși, că nici una dintre aceste evoluții în Siria nu este de bun augur pentru Erdogan.