Ce altă legătură ar putea exista între actrița Audrey Hepburn, savantul David Attenborough și balerina Anna Pavlova? Desigur, toți trei s-au bucurat de un renume mondial. Dar ce îi apropie încă și mai mult este demnitatea și eleganța cu care au știut să treacă prin greutățile vieții.

Audrey Hepburn, un înger la Hollywood

Micuță și delicată ca o balerină. Așa le părea Audrey Hepburn admiratorilor, cu ținuta ei impecabilă, ochii de căprioară și zâmbetul strălucitor. Dar aparenta ei fragilitate ascundea o dârzenie și o putere de sacrificiu cum rar s-au văzut. Iar mărturie stă întreaga ei viață, plină de peripeții.

Origini aristocratice

Celebra actriță a avut un destin cu totul și un totul special. Însăși originile ei au fost unele deosebite. Tatăl era un consul britanic născut la Auschwitz. Deși numele lui de familie era Ruston, el și l-a adăugat ulterior și pe cel de Hepburn, întrucât credea, în mod eronat, că este descendentul unui anume James Hepburn, al treilea soț al Mariei Stuard, regină a Scoției. În ceea ce o privește pe mama lui Audrey, aceasta era o baroneasă olandeză în toată puterea cuvântului, pe nume Ella van Heemstra. În 1929, din dragostea celor doi s-a născut, în Belgia, micuța Audrey, căreia familia obișnuia să-i spună Adriaantje. În primii ani de viață, Audrey a avut dus o viață care-i permitea să se simtă nu doar ocrotită, ci chiar privilegiată. În plus, fiind fată isteață și având un tată care, grație meseriei lui, se plimba mult prin lume, copila a avut posibilitatea să învețe cinci limbi: olandeză, engleză, franceză, spaniolă și italiană. În 1935, pe când Audrey avea abia șase ani, lucrurile au luat-o însă razna.

Chiar dacă tatăl a abandonat-o, Audrey l-a susținut financiar până în ultima clipă

Pe nepusă masă, tată lui Audrey Hepburn și-a părăsit brusc masă familia și a plecat la Londra, unde s-a implicat în susținerea mișcării fasciste din Marea Britanie. Acesta a fost "cel mai traumatic eveniment al vieții mele”, avea să mărturisească mai târziu Audrey Hepburn. Deși, judecând după ce avea să urmeze în viața ei, problemele erau abia la început.

După ce a trăit doi ani cu mama ei pe domeniul familiei de la Arhem, tatăl fetei a dorit ca ea să fie educată în Anglia, așa că Audrey s-a mutat în Kent. Relațiile cu tatăl ei au rămas însă reci. Audrey Hepburn a reluat legătura cu el abia în anii 1960, când a reușit să-l localizeze în Dublin cu ajutorul Crucii Roșii. Deși el a rămas distant din punct de vedere emoțional, fiica l-a susținut financiar până la sfârșitul vieții.

Baletând între foamete și rezistență

După ce Marea Britanie a declarat război Germaniei, în toamna anului 1939, mama lui Audrey Hepburn a luat nefericita decizie de a se înapoia cu fiica ei în Arnhem, întrucât a crezut că Olanda va rămâne și acum neutră, la fel cum o făcuse și în timpul Primului Război Mondial. După ce naziștii au invadat Olanda, în 1940, fetița, care între timp se apucase de balet, a început să folosească numele de Edda van Heemstra, pentru că un nume care suna englezește ar fi trezit suspiciuni. Familia ei a fost profund afectată de ocupația nazistă, care a durat cinci ani și în urma căreia a pierdut aproape tot. Țara a trecut la un moment dat printr-o foamete atât de cumplită, încă oamenii – inclusiv cei din familia aristocratică a lui Audrey Hepburn – obișnuiau să producă făină din bulbi de lalele (ani mai târziu, în memoria acestei situații, horticultorii olandezi au denumit în cinstea actriței un anumit soi de lalea albă). După cum a povestit recent fiul ei cel mare, Sean, situația era atât de gravă, încât mama fetei „o punea să stea în pat pentru a-și conserva caloriile, în condițiile în care nu prea aveau mâncare și nici căldură”. Foamea avea de altfel să lase urme permanente asupra viitoarei actrițe. Ea a făcut anemie acută și a început să dezvolte probleme respiratorii și edeme. La suferințele fizice, s-au adăugat din plin cele sufletești. Dulce, sensibilă și inteligentă, cum au descoperit-o ani mai târziu iubitorii filmului din întreaga lume, Audrey Hepburn a fost martora unor scene cutremurătoare. „Am văzut bărbați tineri care erau puși la zid și împușcați (...). Nu ignorați niciun lucru terifiant pe care îl auziți sau citiți despre naziști. Este mai rău decât v-ați putea vreodată imagina”, a povestit ea. Familia lui Audrey Hepburn a avut și ea mult de pătimit din cauza naziștilor. Unchiul ei a fost executat, unul dintre cei doi frați vitregi a fost deportat la Berlin, pentru a lucra într-un lagăr de muncă german, iar celălalt s-a ascuns, de teamă să nu aibă aceeași soartă. Toate aceste experiențe cumplite n-au reușit totuși să frângă caracterul tinerei Audrey, care a găsit o cale inedită de a lupta ea însăși împotriva ocupație naziste. Fata oferea pe ascuns spectacole de balet, strângând astfel bani pentru finanțarea rezistenței olandeze. Ea făcea totodată pe poștărița, împărțindu-le oamenilor publicația tipărită de rezistență, le ducea de mâncare, dar și mesaje aliaților care se ascundeau în pădure și presta muncă de voluntariat la un spital, care era centrul activităților rezistenței din satul Velp, aflat la est de Arnhem.

Audrey Hepburn a fost o EGOT

Odată războiul încheiat, Audrey Hepburn s-a mutat cu familia la Amsterdam, unde și-a continuat studiile de balet. Rămasă fără mai nimic, mama ei a întreținut-o muncind prin casele bogătașilor, de pildă ca bucătăreasă. N-a trecut însă mult și Audrey Hepburn a câștigat o bursă la o școală de balet din Londra. Acolo a aflat o veste tristă. În ciuda talentului ei, malnutriția de care suferise în tipul războiului lăsase urme atât de grele asupra fizicului ei, încât nu mai putea spera la o carieră de vârf ca balerină. Așa că versatila Audrey a decis să se îndrepte către actorie, începând cu roluri mai mici în producții britanice și cucerind apoi Hollywood-ul cu primul  ei film, care i-a fermecat instantaneu pe cinefilii din întreaga lume: „Vacanță la Roma”. Peliculele de succes s-au succedat apoi în ritm alert, iar Audrey Hepburn s-a afirmat fulgerător ca o EGOT – acronim care descrie acele puține persoane (nici 20), care au  reușit performanța de a câștiga de-a lungul carierei atât un Emmy, cât și un Grammy, un Oscar și un Premiu Tony.

O viață în slujba UNICEF

Succesul răsunător de la Hollywood n-a făcut-o pe Audrey Hepburn să uite de greutățile pe care îndurat până să cunoască celebritatea, așa că actrița s-a dedicat de timpuriu acțiunilor cu caracter umanitar, pe care le-a întreprins în colaborare cu Fondul Internațional pentru Urgențe ale Copiilor al Națiunilor Unite (UNICEF) încă din anii 1950. ''După război, a fost salvată de UNICEF, așa că principala ei motivație de a lucra cu ei a fost faptul că trecuse prin această experiență. Gândul ei era mereu la copii — puteau fi copii din Italia, România sau Africa. Ea spunea: ’Dacă mergi pe stradă şi vezi copii care mor, nu te întrebi: Sunt copiii mei? Ci pur şi simplu te opreşti şi ajuţi’”, a povestit, ani mai târziu, mezinul actriței. De-a lungul carierei ei în domeniul umanitar, Audrey Hepburn, denumită Ambasador UNICEF al Bunăvoinței, s-a implicat în numeroase acţiuni în unele dintre cele mai sărace comunități din Africa, Asia și America de Sud. „’Lumea a treia’ e un termen care nu prea îmi place, pentru că formăm cu toții o singură lume. Vreau ca oamenii să știe că cea mai mare parte a umanității se află în suferință”, a spus Audrey Hepburn, după prima ei misiune UNICEF, care s-a desfășurat în Etiopia. Activitatea umanitară a actriței a fost recompensată de însuși președintele american George H. W. Bush, care i-a acordat distincția Medalia Libertății în recunoaștere pentru munca depusă în cadrul UNICEF, iar Academia de Artă şi Film a onorat-o postum cu Premiul Umanitar Jean Hersholt

Cu toate ghinioanele, Audrey Hepburn s-a considerat o norocoasă

În 1992, pe când se întorcea dintr-o misiune umanitară în Somalia, Audrey Hepburn a început să acuze puternice dureri abdominale, a căror cauză s-a dovedit a fi fost un cancer abdominal aflat deja într-o fază foarte avansată. În ianuarie 1993, la doar 63 de ani, actrița sa stins din viață în timp ce dormea, în reședința ei din Vaud, Elveţia, unde se retrăsese cu familia pentru a petrece un ultim Crăciun împreună.

Anterior, actrița fusese rugată cu un anumit prilej să-și rezume viața în câteva câteva cuvinte. În ciuda greutăților cu care i-a fost presărată existența, ea a vorbit, cu aerul încrezător și luminos care i-a definit personalitatea, numai de jumătatea plină a paharului: „Cum să-mi rezum viața? Cred că am fost deosebit de norocoasă”.

 

David Attenborough, o viață în slujba Mamei Natură

Cu vocea lui caldă și fața strălucind de bunătate, Sir David Attenborough ne împărtășește de peste 50 de ani minunățiile naturii, realizând zeci de documentare despre animale și plante și devenind astfel cel mai emblematic ambasador pe care Mama Natură îl are printre contemporanii noștri. Dar despre viața lui personală, lumea știe destul de puține.

Un copil născut într-un univers academic

David Attenborough se trage dintr-o familie de oameni erudiți. Tatăl lui era rectorul Universității din Leicester – el fiind de altfel cel sub a cărui oblăduire instituția de învățământ a reușit să se ridice la acest rang. Iar micul David, născut în 1926, a copilărit chiar în campusul universitar, înconjurat de oameni cu o puternică sete de cunoaștere. Atmosfera academică și-a spus cuvântul, astfel încât toți cei trei băieți ai familiei au avut un mare succes în viață, fiecare în domenii complet diferite. Mezinul, John Attenborough, a lucrat la vârful industriei auto, promovând mărci precum Rolls-Royce și Alfa Romeo, în vreme ce cel mai mare dintre ei, Richard Attenborough, care a murit în 2014, a fost un cunoscut actor și producător de film, președinte al Academiei britanice de artă a filmului și televiziunii (BAFTA), precum și președinte al cunoscutului club de fotbal Chelsea.

Mașina timpului

În ceea ce-l privește pe David Attenborough, acesta a fost atras de științele naturiii încă din fragedă copilărie, când s-a pus pe colecționat fosile, pietre și diferite specimene naturale, el cutreierând toată ziua pe terenurile aflate în proprietatea Universității din Leicester sau prin împrejurimi. Pe când avea șapte ani, micul său „muzeu” a fost văzut și apreciat de pe atunci tânăra arheoloagă și scriitoare britanică Jacquetta Hawkes, fapt care l-a încurajat și mai mult pe băiat în strădaniile sale. Când David avea 11 ani, a auzit că departamentul de zoologie al Universității avea nevoie de un mare număr de tritoni – niște salamandre din subfamilia Pleurodelinae. La aflarea veștii, băiatul s-a oferit să procure animalele dorite, contra unei mici sume de bani. Sursa lui – pe care n-a dezvăluit-o la acea vreme – era un iaz aflat la doar cinci metri de departamentul de zoologie...

Un stimul important pentru David Attenborough a fost și o bucată de chihlimbar în care se aflau, încremenite în timp, câteva viețuitoare preistorice. El a primit această micuță comoară în copilărie, de la una dintre cele două evreice pe care familia lui le adoptase în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Chihlimbarul l-a inspirat de altfel, ani mai târziu, să realizeze un întreg documentar despre aceste pietre semiprețioase, care joacă rolul unor veritabile mașini ale timpului.

În 1936, David a asistat la o prelegere susținută de conservaționistul canadian Archibald Belaney, care l-a marcat profund pentru tot restul vieții. „Ideea că omenirea pune în pericol natura, expulzând și jefuind în mod imprudent bogățiile sale, nu se mai auzea la vremea respectivă, dar este una care a rămas parte din credo-ul lui Dave până în prezent", a povestit fratele mai mare a lui David, care partipase și el la eveniment.

În 1945, David Attenborough a câștigat o bursă la Cambridge, unde a studiat geologia și zoologia, iar cinci ani mai târziu și-a unit destinul cu femeia cu care avea să-și împartă viața nu mai puțin de 47 de ani, până la moartea acesteia, în 1997, și care i-a dăruit un băiat și o fată.

David Attenborough a fost cât pe ce să devină șeful BBC

După facultate și după ce a servit o vreme în Marină, David Attenborough a vrut să se angajeze ca producător de radio la BBC, dar, culmea, a fost inițial respins. CV-ul său a atras totuși atenția cuiva din cadrul secțiunii de televiziune. Și iată cum David Attenborough care, ca mulți alți britanici ai acelor timpuri, nici măcar nu avea un televizor acasă, s-a angajat la BBC. Unde, după cum știm, a făcut o carieră fulminantă. Ce știe însă mai puțină lume este că, în prima parte a îndelungatei sale cariere, el a lucrat în special în cadrul administrației BBC, unde a făcut o treabă atât de bună, încât, din 1969, a fost promovat director de programe pentru ambele posturi ale rețelei. Dar această muncă a provocat și frustări, întrucât David Attenborough a ajuns să constate că nu mai are timp să-și realizeze propriile documentare. Așa se explică de ce, trei ani mai târziu, când numele lui a început să fie vehiculat pentru funcția de director general al BBC, el și-a sunat fratele mai mare și i-a spus că nu-și dorește postul. Iar apoi a demisionat pur și simplu, pentru a se dărui cu totul îndrăgitelor sale documentare, prin care a popularizat ca nimeni altul frumusețile și minunățiile naturii și a influențat generații întregi, obținând o recunoaștere fără precedent, care s-a materializat nu doar în nenumărate premii internaționalel dar și în obținerea a 32 de titluri universitare britanice onorifice (până în 2013) – mai multe decât oricare altă persoană.

Record Guiness: un milion de inimi, în doar câteva ore

Cât este de iubit David Attenborough se poate urmări și pe internet. Anul trecut, el a doborât un record Guiness, devenind persoana care a strâns cel mai rapid un milion de urmăritori pe Instagram. Un număr la care a ajuns la doar câteva ore după ce și-a deschis un cont, în neostoita sa dorință de a face cât mai mulți oameni să conștientizeze situația gravă în care găsește planeta din cauza schimbărilor climatice și nevoia ca fiecare dintre noi să contribuie grabnic la redresarea situației.

 

Anna Pavlova, lebăda neagră care a revoluționat baletul

Când a venit pe lume în 1881, în orașul rusesc Sankt Petersburg, nimeni n-ar fi avut nici cea mai mică bănuială că plăpânda Anna Matveyevna Pavlova va deveni într-o bună zi cea mai renumită balerină a lumii. Fetița provenea dintr-o familie sărmană și, fiind născută prematur, a fost un copil bolnăvicios și i s-a întâmpla adesea să fie trimisă de părinți la țară, pentru a fi îngrijită de bunica ei. Pe când avea doar câțiva ani, mama Annei, care dorea să-i insufle fetei iubirea de frumos, a dus-o însă să vadă spectacolul de balet „Frumoasa adormită”. Fetița a fost complet vrăjită și și-a dorit să devină la rândul ei balerină, însă a fost respinsă la audiții din cauza vârstei fragede și a constituției considerate pe atunci „bolnăvicios” de fragile. Copila a fost acceptată de Școala Imperială de Balet cu greu, abia când împlinise zece ani.

Cum s-a transformat „Mătura” în lebădă

Instruirea tinerei a fost dificilă. La acea vreme, se considera că o balerină promițătoare trebuie să fie scundă și cu un corp mai degrabă compact și musculos, iar Anna, poreclită cu răutate „Mătura”, era mai degrabă o apariție eterică, cu picioarele și brațele ei lungi și subțiri ca de elfă. Dar „Mătura” nu s-a lăsat și a decis să repete pe rupte pentru a compensa pretinsele ei neajunsuri. „Dumnezeu dă talentul, dar munca este cea care îl transformă în geniu”, spunea balerina. Ea a luat lecții suplimentare de la unii dintre cei mai mari profesori ai acelor vremuri. Printre aceștia s-a numărat și Pavel Gerdt, unul dintre cei mai longevivi balerini ai tuturor timpurilor, care i-a dat Annei Pavlova un sfat cheie: „Te implor să nu mai încerci niciodată să-i imiți pe cei care sunt fizic mai puternici decât tine. Trebuie să înțelegi că atuurile tale sunt eleganța şi fragilitatea. Trebuie să dansezi în aşa fel, încât să-ți scoţi la suprafaţă aceste calităţi rare, nu să încerci să câştigi aprecierea prin artificii acrobatice“, i-a spus profesorul tinerei balerine. Iar Anna Pavlova i-a dat ascultare. 1899, ea a absolvit școala și a fost admisă în cadrul prestigiosului Balet Imperial, fiind aclamată de critici încă de la spectacolul de debut. În 1906, tânăra devenise deja prima balerina și, un an mai târziu, celebrul coregraf Mihai Fokin a conceput, special pentru ea, un balet care i-a pus ca niciun altul stilul în valoare, impunându-l lumii întregi. „Moartea lebedei” a devenit simbolul noului balet rus. „A fost o combinaţie de tehnică şi expresivitate. O dovadă că dansul poate şi trebuie să satisfacă nu numai ochiul, dar, prin intermediul ochiului, să pătrundă în suflet”, a explicat coregraful revoluția pe care a iscat-o în balet împreună cu Anna Pavlova.

Poantele folosite azi de balerine i se datorează tot Annei Pavlova

N-a trecut mult și rusoaica și-a creat propria companie de balet, cu care a străbătut lumea în lung și în lat, prezentându-se deopotrivă în fața regilor și a oamenilor de rând și popularizând acest dans ca nimeni altcineva înaintea ei. „A făcut turnee pe cont propriu timp de 20 de ani, până la moartea ei. Călătorea pretutindeni unde călătoriile erau posibile și a prezentat baletul în fața a milioane de oameni, care nu văzuseră niciodată vreo formă a dansului vestic”, avea să povestească dansatoarea și coregrafa americană Agnes de Mille. În Statele Unite, unde a făcut nenumărate turnee, ea a influențat întreagă generație de dansatori să o apuce pe calea acestei arte. Și le-a netezit și drumul. Nu multă lume știe că ea e cea care a stat la originea poantelor folosite astăzi de balerine, Annei venindu-i ideea de a-și proteja picioarele, adăugând o bucată de piele tare pe tălpi pentru sprijin și aplatizând cutia pantofului clasic folosit în balet. Gurile rele au spus pe atunci că Anna „trișează”, dar soluția găsită de ea a fost ulterior îmbrățișată de mai toate balerinele din lume.

Cele 15 fete ale Annei

Anna Pavlova nu s-a distins însă doar prin ceea ce a făcut pentru promovarea baletului clasic, ci și prin activitățile caritabile. Victor Dandré, managerul  și partenerul ei de viață, a povestit în biografia dedicată balerinei că aceasta a oferit numeroase spectacole de dans în scop caritabil, pentru a-i ajuta pe orfanii ruși ai Parisului postbelic. Anna a cumpărat totodată o casă lângă capitala Franței. unde a găzduit pe propria cheltuiala nu mai puțin de 15 fete. Marea balerină era și o mare iubitoare de animale, ea deținând, pe lângă pisici și câini, și câteva dintre grațioasele lebede cu care era asociată.

Doar lumina unui reflector

În 1931, balerina s-a îmbolnăvit de pleurezie și a murit cu 20 de zile înainte de a fi împlinit 50 de ani. Se spune că ar fi putut să-și salveze viața operându-se, dar că a refuzat, întrucât intervenția chirurgicală ar fi împiedicat-o să mai danseze vreodată. În conformitate cu o veche tradiție din lumea baletului, în următoarea zi în care Anna Pavlova ar fi urmat să urce pe scenă, spectacolul a mers înainte, după cum era programat, un reflector urmărind însă pe scenă locul gol unde ar fi trebuit să se afle sensibila dansatoare.