Există un Dumnezeu al ziariștilor! Este Cel ce face ca atunci când te aștepți cel mai puțin, să capeți un răspuns de mare importanță, pe care nu ai somn, până nu-l transformi într-un subiect de articol despre care crezi că va însemna ceva, pentru cineva. Trufie deșartă, fără de care gazetăria nu ar exista, dar deja divaghez. O recentă discuție telefonică aparent banală, una amicală, ca între oameni care simt nevoia să se întrebe din când în când de sănătate și despre ce mai este, ce o mai fi, ce-om mai păți, a virat spre subiectul „23 August 1944”.
Graficianul academician Eugen Mihăescu, căci cu domnia sa purtam conversația, mi-a povestit un fapt senzațional. În urmă cu mai bine de 40 de ani, a primit o carte de la marele jurnalist interbelic Pamfil Șeicaru. Lucrarea apărută în anul în anul 1978, în Germania, la Editura Curentul, conține articolele scrise și publicate de jurnalist în ziarul Curentul în perioada ianuarie-august 1944, reproduse în forma originală, fotocopiată.
Ei bine, academicianul Eugen Mihăescu mi-a atras atenția asupra prefeței acestei cărți, un veritabil document istoric, practic necunoscut publicului românesc. În el, Pamfil Șeicaru nu face altceva decât să aștearnă în scris o serie de experiențe personale în legătură cu pregătirea a ceea ce avea să se numească Lovitura de Stat de la 23 August 1944. Peste surpriza pe care mi-a produs-o imaginea de haos din Externele vremii, peste stupoarea pe care mi-a provocat-o imaginea unui Iuliu Maniu absolut autist în chestiuni de politică externă, cele relatate de jurnalist m-au dus cu gândul la o altă lovitură de stat, cea din Decembrie 1989.
Dacă în cazul lui Decembrie 1989, doar Ion Iliescu mai neagă influența sovietică, directă și indirectă, în privința Loviturii de Stat de la 23 August 1944 nu mi-am pus până acum problema aceleiași prezențe-motrice. După ce am citit textul-document al lui Pamfil Șeicaru, m-am dumirit, vorba lui Nae Ionescu, și îi dau totală dreptate conf. univ. dr. Gavriil Preda, coordonatorul cărții „23 august 1944. Legende și adevăr. Controverse și evaluări”, apărută zilele trecute la Editura Evenimentul și Capital, cel care mi-a spus: „Adevărul despre 23 August 1944 se află în arhivele de la Moscova”.
Mai jos, reproducerea integrală a textului lui Pamfil Șeicaru:
Certitudinea lui Iuliu Maniu
În decembrie 1943 revedeam Lisabona pentru a doua oară. O văzusem în 1941. Dacă în 1941 îngrijorarea generală era că Germania național-socialistă ar putea obține o victorie tot atât de fulgerătoare cum a obținut în 1940 asupra Franței, firește cu o rezistență mai prelungită din partea Rusiei sovietice datorită și numărului și spațiului, în 1943 teama era că s-ar putea, datorită sprijinului anglo-american, ca armatele Rusiei sovietice să se reverse impetuos asupra Europei. Teama era nu numai a opiniei publice în 1941, ci și a șefului guvernului portughez Salazar, care, în audiența pe care am avut-o, s-a întreținut îndelung asupra raportului de forțe dintre Germania național-socialistă și Rusia sovietică. Salazar nu avea nici o simpatie fata de Hitler și nici față de regimul nazist.
Contrastul dintre temerile din 1941 și gravele preocupări de la sfârșitul anului 1943 era izbitor. Chiar în Portugalia, așa de departe de frontul de luptă, pericolul unei victorii a Rusiei sovietice se conturase. Straniu, la legația României nici o preocupare, deși frontul rusesc se apropia de Nistru. Spre marea mea surpriză se bagateliza participarea armatei noastre în lupta contra Rusiei sovietice. Un atașat de legație își bătea joc de discursurile lui „Ică”, în care nu lipsea „arcul carpatic”. I-am atras atenția că Mihai Antonescu este ministru de externe și cred că nu este cuviincios să se exprime în bătaie de joc despre șeful lui ierarhic. Mi-a răspuns: „Ministrul de externe este Buzel.” Mi-am exprimat nedumerirea auzind pentru prima oara acest nume. M-a lămurit că pentru el, cel care era de fapt ministrul de externe se numea Niculescu-Buzești și nu-i venea să creadă că eu ignoram existența lui. (N.M. Grigore Niculescu-Buzești - Diplomat român, din 1940, șef al Direcției Cabinet, al Direcției Personal și al Cifrului din Ministerul de Externe, principala sursă care a furnizat regelui Mihai și Opoziției documentația necesară negocierilor cu Aliații pentru ieșirea României din război. Răsplătit imediat după 23 August cu numirea în fruntea Ministerului de Externe, în guvernul Sănătescu.) La întoarcere am făcut un popas la Geneva, unde l-am văzut pe ministrul Vespasian Pela. La masa ce mi-a oferit-o mi-a prezentat pe cei doi atașați de legație, Rădulescu-Pogoneanu și Anastasiu. Nu mică mi-a fost surprinderea când cei doi atașați, fără sa se jeneze de prezența lui Pela, atacau acțiunea României contra Rusiei sovietice, iar ministrul nu a găsit că este necesar să le impună o atitudine care le era obligatorie fată de politica guvernului român.
M-a invitat după dejun să facem o plimbare. Vroia să-mi explice toleranța lui. Recunoștea că purtarea celor doi atașați de legație era o abatere gravă, dar chiar dacă motivat ar cere rechemarea lor, ar fi inutil, dat fiind că Mihai Antonescu nu va face nimic. „La externe Niculescu-Buzești și Rădulescu-Pogoneanu, fratele cel mare al atașatului, conduc ministerul. Mi-aș face doi vrăjmași fără să pot obține rechemarea lor.” Era vizibil că Mihai Antonescu nu avea nici o autoritate asupra celor ce dețineau de fapt posturile cheie ale ministerului. Peta vroia să-și asigure amiciții utile când politica anti-rusa va fi schimbată. De altfel cea mai mare parte a personalului de la externe rămăsese credincioasă politicii pro-ruso-sovietice instaurata din 1933 de Titulescu.
Eram cu atât mai mult îngrijorat cu cât avusesem la Lisabona o expunere clară a politicii Angliei și Statelor Unite față de Rusia sovietica. Îl cunoșteam pe colonelul Kovalewski din 1935 când era atașat militar al Poloniei la București. Când a fost informat că sunt la Lisabona a ținut neapărat să mă vadă și mi-a comunicat-o prin Pangal, fostul ministru al României în Portugalia. La cina ce mi-a oferit-o era prezent și contele Schenbeck, fost ambasador al Poloniei la București și ulterior ministru adjunct la externe. În cursul cinei nu s-a adus în discuție nici o tema politică, dar la sfârșitul mesei colonelul Kovalewski și-a exprimat dorința să trecem în biroul lui ca să-mi comunice unele informații. M-a surprins ca nu a asistat la această convorbire contele Schenbeck și nici Pangal.
Kovalewski m-a prevenit ca informațiile comunicate să nu le notez, ci să le memorez, dat fiind că el este îndeaproape supravegheat de serviciile de informații germane. Tot ce-mi va expune să comunic cât mai exact mareșalului Ion Antonescu și să-1 rog a le comunica, dacă se poate, și lui Iuliu Maniu. Redau cele comunicate de colonelul Kovalewski privitor la situația atât a Poloniei cât și a României în momentul conferinței de la Teheran: „Președintele Roosevelt a săvârșit o prima greșeala de a fi acceptat să fie găzduit la ambasada sovietică și sa aibă prima întrevedere cu Stalin fără sa fie prezent și Churchill. Din informațiile lui, Roosevelt este înclinat să facă Rusiei sovietice toate concesiile pentru a obține prietenia lui Stalin. Stalin a comunicat lui Roosevelt și lui Churchill din primul moment și fără menajamente că el menține în Europa orientală și în Balkani revendicările pe care el le-a prezentat lui Hitler și el înțelege să mențină ceea ce a obținut de la Hitler. Era exact ceea ce comunicase lui Antony Eden, ministrul de externe al Marii Britanii, cu prilejul vizitei acestuia la Moscova în noiembrie 1941.
Tot ce spera Kovalewski era să poată fi salvată legătura de cale ferată Cernăuți-Lemberg: „Va fi foarte greu deoarece Churchill nu-și poate impune punctul de vedere lui Stalin dacă Roosevelt nu-l va sprijini în dorința lui de a obține prietenia lui Stalin. Atât situația Poloniei cât și a României este deosebit de grea, fiind la bunul plac a lui Stalin." Am rezumat în esență ceea ce mi-a spus colonelul Kovalewski, așa de bine informat în ce privește Rusia sovietică.
La întoarcere am văzut pe mareșalul Antonescu pe la sfârșitul lui februarie 1944. M-a ascultat cu mare atenție și nu s-a arătat surprins de cele ce i-am comunicat din partea lui Kovalewski. Când i-am redat dorința colonelului Kovalewski de a-i comunica și lui Iuliu Maniu cele transmise, mareșalul mi-a spus: „Chiar te rog să-i comunici ca să se convingă că în zadar va tot aștepta cele două brigăzi anglo-americane aeropurtate. Roosevelt și Churchill nu vor intra în conflict cu Stalin din o prea mare simpatie pentru România ca și pentru Polonia.” L-am văzut pe Iuliu Maniu la Mihai Popovici. Mihai Popovici avea un început de surzenie și eram obligat să vorbesc cât mai tare și sa repet ca să fiu înțeles. I-am atras atenția lui Iuliu Maniu că servitorii pot auzi și transmite lui Cristescu, directorul general al Siguranței. Cu un zâmbet Maniu m-a liniștit: „Apoi sunt oameni de credință, nu avea nici o grije.” Totuși un raport a fost făcut de Cristescu mareșalului Antonescu în care reda exact convorbirea. Șeful siguranței nu știa că transmisesem lui Iuliu Maniu din ordinul celui căruia mă denunța.
După ce am fost ascultat cu obișnuita lui atenție, Iuliu Maniu a ținut să împrăștie temerile mele de viitor spunându-mi: „Nu fiți neliniștit, dvs. citiți prea adesea pe Goebbels și vă lăsați influențat de propaganda lui. Mă rog, cum poate ști colonelul Kovalewski tocmai din Lisabona ceea ce s-a discutat la Teheran? Și el este victima propagandei hitleriste care împrăștie în toată lumea născocirile ei diabolice să zăpăcească lumea. Pentru liniștea dvs., mulțumindu-vă pentru cele comunicate, vă pot spune că nimic nu se va schimba în Europa centrală și în Balkani, cu atât mai mult în ceea ce privește frontierele țării, fără ca în prealabil dl. Churchill și președintele Roosevelt să mă consulte. Nu-l mai citiți pe Goebbels.” I-am replicat: „Cum să-1 citesc când nu știu germana, dvs. puteți să-1 citiți.” A zâmbit indulgent.
Am plecat uluit de atâta siguranță care era iluzorie. Anturajul îi servise drogul menit să-l dezorienteze în așa măsură că era o totală alterare a obișnuitei prudente a lui Iuliu Maniu. Rezemat pe această iluzorie certitudine („nimic nu se va schimba în Europa centrala și în Balkani cu atât mai mult în ce privește frontierele României”), deși era informat de mareșalul Ion Antonescu de începutul negocierilor de la Stockholm în luna noiembrie 1943 din inițiativa lui Stalin, nu a cerut să trimită și un observator cel puțin la aceste negocieri.
Și tot dominat de aceasta iluzorie certitudine a cerut mareșalului să-1trimită pe Crețeanu ca ministru al României la Ankara, să obțină trimiterea lui Barbu Știrbei la Cairo, în timp ce se urmau de către mareșal, negocierile la Stockholm, în vederea unui armistițiu, ca și sprijinul acordat regelui Mihai să opereze lovitura de stat din 23 August 1944: arestarea mareșalului în chiar biroul regelui, unde fusese chemat în audiență. Care a fost atitudinea lui Iuliu Maniu față de această dezonoranta capcană întinsă de rege mareșalului Antonescu?
Ca martor la procesul mareșalului, Maniu a declarat: „Nu știu ce s-a petrecut în noaptea de 23 August.” Ciudat! Vișoianu, în depoziția ca martor în procesul intentat de Dianu contra cărții „Internaționala trădătorilor” a declarat: „Președintele Maniu cunoștea toată desfășurarea evenimentelor, pentru că aceasta se făcea sub autoritatea lui. El cunoștea toată dezvoltarea situației” (Lucrarea „Les Comunistes demasques”, pag.469).
Lovitura de stat s-a făcut pentru a înlesni încetarea unilaterală a focului, calificata în orice tratat de drept internațional ca o capitulare „en rase campagne”, adică capitulare fără condiții cerută insistent de Steed la emisiunea B.B.C. din 5 decembrie 1943, la puțin timp după inițierea de către Rusia sovietică a negocierilor de la Stockholm.
Când Iuliu Maniu a văzut avalanșa consecințelor loviturii de stat, a trimis pe aviatorul Bâzu Cantacuzino cu o scrisoare către Churchill. Ajuns la Roma, comandantul forțelor aliate generalul Alexander i-a luat scrisoarea dându-i ordin să se întoarcă la București.
Așa a expirat certitudinea iluzorie care a dus pe Iuliu Maniu la grea rătăcire. Și țara a urcat calvarul capitularii fără condiții.
Pamfil Șeicaru